Odată cu schimbările din 2007, în publicitatea de la noi se va încheia o epocă. Vor dispărea definitiv reclamele pentru ţigări. Cel puţin sub formele cunoscute de noi din â89 încoace. E capătul unui parcurs lung, cale de multe ţigări fumate de români, în care presiunea economică a tutungiilor naţionali - şi mai cu seamă a celor multinaţionali - s-a încontrat cu opreliştile venite prin acquis-uri, directive şi normative, dinspre Apus, acolo de unde protecţia consumatorului joacă skendenberg cu publicitatea comercială clasică.
"Do You Believe in Magic?"
De la reclamele cu pachetul de Kent ce ne introducea în lumea de vis a vacanţelor tropicale, care sponsorizau la începutul anilor â90 serialul Dallas, s-a trecut la varianta "coregrafică", în care pachetul era înlocuit cu un fel de card lunguieţ inscripţionat Kent, un fel de şperaclu fermecat (vorba cîntecului din fundal, "Do You Believe in Magic?") care transporta fete şi băieţi, din rumoarea citadină, în locul cu palmieri în care să-şi definitiveze bronzul (şi să-şi fumeze kentanele, nepoluaţi de smog)... Chipurile, nu Kentul ca ţigaretă îi teleporta pe zîmbitorii de serviciu în ţările calde, ci Kentul ca idee, ca fason, ca prinţip... Din cîte se pare, restricţia se aplicase "acolo, la ei", iar noi resimţeam cele din urmă vălurele ale repercusiunii: era vremea primelor procese intentate producătorilor de năravuri, a primelor căinţe venite din partea insider-ilor cu conştiinţa neafumată.
O lovitură mortală (la propriu!), în tabăra concurentă - a fost îmbolnăvirea de cancer pulmonar a cowboy-ului fumător de Marlboro. De atunci încolo, gata cu flăcăruia-n amurg, răsfrîntă pe obrazul celui mai fermecător macho, gata cu licărirea jarului incandescent în timpul primului fum tihnit, de după trecerea canionului, închiderea ţarcului şi strînsul lasso-ului. De atunci încolo aceste ritualuri aveau să fi
