Spre deosebire de Cioran, nu-l detest pe apostolul Pavel. Admit, asemenea unora dintre adversarii săi, că poartă cumva responsabilitatea de a fi "reinventat" creştinismul, la a cărui geneză a lipsit şi pe care a început prin a-l persecuta. În comparaţie cu ceilalţi apostoli, care l-au însoţit pe Învăţător atîta vreme cît le-a fost accesibil, sfîntul Pavel pare un privilegiat, un parvenit mistic, un "ştab" care se mîntuieşte pe scurtătură. La o privire mai puţin polemică, sîntem obligaţi, de fapt, să salutăm opera paulină ca pe o primă asumare a creştinismului pe cont propriu. În vreme ce Evangheliile transpun o poveste - oricît ar fi ea de exemplară - Pavel intră în această poveste, o rescrie la persoana I; el nu mai vorbeşte doar ca martor al propovăduirii, ci şi ca subiect al descoperirii produse prin întîlnirea tainică dintre fiinţa sa de evreu ortodox şi Mesia crucificat. Saul din Tars nu-şi aminteşte de Hristos: îl ştie pe de rost, printr-un transfer de personalitate asumat ca atare ("nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine").
De la Pavel înveţi, cel mai limpede, că nu poţi vorbi convingător despre cineva din afara ta - fie acest cineva obiect al raţiunii sau figură din memoria comunităţii. Poţi adera la creştinism pentru că "oferta" lui soteriologică te atrage (i)raţional. Îl poţi refuza, atunci cînd îl tratezi superficial, ca pe un produs oarecare al gîndirii simbolice. Dar nu merită să-l înţelegi altfel decît ca fapt de viaţă şi componentă a irepetabilei tale biografii.
De cînd mă ştiu pe dinăuntru, coexist scandalos de intim cu Revelaţia. Am studiat-o (după ineptele mele puteri) în textele sacre, în sursele patristice, în contestările pe care i le-a opus modernitatea, compararea sa cu alte religii ale Cărţii sau cu tradiţiile politeiste. Niciodată n-am ieşit în afara acestui orizont structurant, pentru că el nu este pentru mine o călă
