Miercuri, 15 nov. a.c., pînă în ora trei a după-amiezii, aşteptam un autobuz într-o staţie din orăşelul german Kehl - micuţ şi cochet, cu o stradă principală (acum plină de comerţuri, cu vreo două apotekerii, cu vreo patru cafenele şi cu o bazilică în plin centru) după modelul tîrgurilor de altădată, cele care au pus bazele urbanităţii europene. Aşezarea e la doi paşi de metropola Strasbourg, aflată peste Rin, în Franţa. Pe locul unde altădată s-au dat războaie crunte, acum treci - pe Podul (simbolic numit) Europa - dintr-o ţară în alta, fără să bagi de seamă. Se păstrează birourile vămii de altădată, dar sînt pustii. Doar oficiul poliţiei de frontieră se mai animă cîteodată - mai ales în partea germană, unde dinamoviştii lor îmbrăcaţi în verde mai verifică din cînd în cînd maşini care vin dinspre Franţa.

Stăteam, cum spun, în staţie şi o lumină ca mierea curgea de-o parte şi de alta a străzii. În acest timp, la Bucureşti, ultrasecreta Miruna M. - o Oana Zăvoranu netatuată a presei locale - tocmai citea încruntată un articol din Dilema veche. Iar eu aşteptam autobuzul la Kehl; alături de mine, o familie de francezi de etnie turcă (?): doi băieţi bruneţei (unul de vreo 8 anişori, altul de 6), două femei (una tînără - mama? -, alta mai în vîrstă - bunica? -, vorbind vesele şi aranjîndu-şi periodic baticul pe cap) şi un bărbat - atît de tăcut încît mai tîrziu, cînd mi-a trecut prin cap să scriu următoarele, mi-am dat seama că la el nu prea mă uitasem.

Vine autobuzul. Plecăm. Puştanii şi cei trei adulţi urcă ultimii şi rămîn în apropierea scării de acces. Sprijineam şi eu peretele opus uşii. În faţa mea, o tînără de culoare, plinuţă, cu părul împletit. Dincolo de ea, alte două june, cu chipul alb, una brunetă, alta şatenă. Autobuzul ocoleşte centrul Kehlului. La fiecare staţie urcă noi pasageri: majoritatea francezi, veniţi în acest colţ de Germanie pent