⢠Luminiţa Marcu, Mansarda cu portocale. Puzzle spaniol, Editura Polirom, 2006.
Trebuie să recunosc că debutul Luminiţei Marcu m-a luat prin surprindere. Nu e vorba nici despre o culegere de cronici literare (deşi ar fi avut de unde alege), nici de publicarea tezei de licenţă sau de doctorat, rescrise pentru alt public, cum ne-am fi aşteptat şi cum "se face" în presa culturală cu deschidere universitară. Nici vorbă. Luminiţa Marcu debutează cu povestea unei pasiuni fulgerătoare pentru o ţară (cu limba şi literatura ei), un furor neaşteptat ce conturează alt personaj decît cel pe care-l ştiam. E ca şi cum, scriind o proză cu pretext critic şi cu intensă implicare personală, Luminiţa Marcu ar fi ieşit brusc din cadrul constrîngător al exerciţiilor liber impuse ale cronicii literare. Aşa încît, în loc să debuteze cu un remake de cronici neconformiste, cu o monografie frumos încheiată la toţi nasturii sau cu un subiect canonic de tranziţie literară, Luminiţa Marcu îşi dedică prima carte îndrăgostirii de Spania. Mi se pare un curaj (critic) şi o asumare de sine (acum şi aici) care merită toată atenţia, cu atît mai mult cu cît gestul îi deschide brusc tinerei autoare o mulţime de posibilităţi. Ea scrie bine, clar şi cu maxime efecte de autenticitate nu doar genul acela de recenzie cu pretext critic imediat, ci şi un soi de criti-ficţiune cu personaje reale şi imaginare în care ţinta este elaborarea (în sens analitic) mobilurilor interioare şi a mecanismelor unei pasiuni. În acest sens puzzle-ul spaniol este o asociere liberă de "întîmplări" terapeutice, remediul unei angoase rar numite, dar adesea strivitoare.
Mansarda cu portocale se structurează, astfel, pe cel puţin două planuri: unul aşa-zicînd diurn, raţional şi epic, în care personajul L. - jurnalistă, apoi asistentă la Litere - ajunge cu totul întîmplător la Madrid, unde descoperă o lume solară, fi
