Aprinzi televizorul şi, vrînd-nevrînd, te pocneşte un viol. Sau o crimă. Sau amîndouă deodată, la pachet. Şi schimbi canalul. Dar aici dai peste aceeaşi ştire, niţel decalată pentru că, dacă, Doamne-fereşte, ai pierdut-o pe un canal, trebuie s-o găseşti, intactă în conţinut şi prezentare, pe celălalt. Şi aşa începe plimbarea, în neştire, printre canale, iar pînă să-ţi dai seama, cîteva ceasuri bune din viaţa ta s-au scurs pe nesimţite, într-un mod inutil.
Conform unui sondaj realizat acum cîţiva ani de CURS şi Mercury Research, la solicitarea CNA, românii s-au dovedit a fi cei mai mari consumatori de televiziune dintre toţi cetăţenii Europei. Adică 81% dintre cei care au televizor acasă îl deschid zilnic, în timpul săptămînii, urmărindu-l în medie 4-5 ore pe zi, în timp ce la sfîrşit de săptămînă, stau în faţa lui şi mai bine de 6 ore.
Şi te gîndeşti: de ce se uită românii atît de mult la televizor? Să fie emisiunile atît de profesioniste şi fascinante, sau e vorba, pînă la urmă, doar de abandon în neştirea unei distracţii mult mai ieftine financiar? Lăsînd însă la o parte interpretarea sociologică, cine şi de ce stă în spatele acestor statistici? Pornind de la ideea că, dacă televiziunea în România este, în linii mari, o apă şi un pămînt, presa scrisă e mult mai diversă; dacă micul ecran nu diferă prea mult între canale, aflat în faţa unei tarabe, libertatea de a alege între un ziar sau altul, între unul "serios" şi altul cu fete la pagini uşor accesibile, creşte considerabil.
Aşadar: spune-mi ce citeşti, să te întreb la ce te uiţi.
Prima mea victimă a fost o vînzătoare de ziare din Piaţa Iancului. Este pensionară, din aceia care mai scot un ban. Îmi spune că presă, paradoxal, ea nu prea citeşte, că n-o mai lasă ochii, dar că la TV se uită mult, că "altă bucurie nu are". Se uită la Andreea, daâ totuşi nu prea, că aici termină de fiecar
