Dacă la secţiunea de poezie, concursul de debut al Editurii Cartea Românească a fost câştigat de Livia Roşca (decizie, la rigoare, nu tocmai greu de anticipat şi de acceptat), cu totul altfel stau lucrurile în privinţa prozei. Numele tinerei poete ne era, cel puţin de departe, familiar din reviste online, din publicaţii tipărite sau din tabăra de creaţie Prometheus. Ce ştim însă despre autorul romanului Tavanul ipotetic, Valentin Ursianu? Apărut parcă de nicăieri şi de nicicând, având în spate o biografie abia schiţată, el devine imediat un foarte interesant caz contextual. Un fel ciudat de undergound pe care nu-l generează şi nu-l motivează mai nimic, dar spre care ne conduc aproape toate datele. Născut în 1956, absolvent al Facultăţii de Zootehnie, apoi al Literelor ieşene, în prezent profesor de română. Atât putem cunoaşte. Plus textul romanului.
Text care ne diluează, ne descompune şi ne rearanjează presupoziţiile. Fiind vorba despre un concurs, nu e câtuşi de puţin ofensator să ne întrebăm - firesc - prin ce se detaşează Tavanul ipotetic? Chiar necunoscând contracandidaţii, ochiul de microbist sau de virtual arbitru al fiecăruia se deschide atent. La sfârşitul lecturii, interogaţia se schimbă întrucâtva, se reorientează: de ce ne-am lăsat prinşi în povestea aceasta nebuloasă, cu atâtea personaje fără chip şi cu atâtea ramificaţii? O carte care te obligă la onestitatea adnotării şi un fir narativ care deziluzionează, exact ca o sfoară aprinsă dinspre ambele capete, pe care se dovedeşte imposibil să n-o urmăreşti.
Cred că avem trei motive concludente, trei motoare de căutare pe care le folosim alternativ sau gradat de la o pagină la alta. Trei tipuri de cititori în pielea cărora intrăm clandestin. Exclud de la bun început simplista grilă politică ori parabolică, a identificării cu societatea românească post-revoluţionară, post-industr
