Ştiu că pare ciudat, dar chestiunea principală pe care doream să o mi-o lămuresc citind cartea despre dragoste a Constanţei Vintilă-Ghiţulescu, Focul Amorului, recent apărută la Editura Humanitas, era mai curînd una tehnică. Mai precis, mă întrebam cînd a devenit căsătoria, în ţările româneşti, o specie de contract.

Dincolo de a fi doar un amănunt care ţine de istoria dreptului, această problemă are o relevanţă capitală. Iată de ce. În linii mari, exista o distincţie între puterea politică şi un alt gen de putere, "naturală", pe care o recunoştea o bună parte a filozofiei politice clasice. Ea provenea din constatarea unui fapt elementar: oamenii trăiau, simultan, în diferite genuri de comunităţi. Pe de-o parte, ei erau cetăţeni ai unei cetăţi (polis). Pe de alta, ei erau membrii unei familii, ai unei "gospodării" (oikos). Las acum la o parte unele aspecte, precum faptul că în perioada medievală şi în aceea timpuriu-modernă devine importantă şi ideea de "corporaţie".

Acelor două tipuri de comunităţi le corespundeau două tipuri distincte de autoritate. Prima era una politică, proprie suveranului care îşi impune legea asupra comunităţii de supuşi/cetăţeni. A doua am convenit să o numim "naturală", şi este proprie capului de familie (sau capului gospodăriei, ceea ce este cam acelaşi lucru). În această sferă, este tatăl acela care îşi impune autoritatea sa asupra soţiei, copiilor şi celorlalţi membri ai familiei (între care trebuie să îi includem şi pe servitori sau sclavi). Această formă de autoritate a avut diverse nume în istorie, unul din ele fiind acela de autoritate "despotică", despotul fiind, la origine, capul unei familii şi, pe cale de consecinţă, stăpînul sclavilor acestei familii.

Există, desigur, autori care nu văd o distincţie fundamentală aici. E vorba de curentul numit "patriarhalist", care a înflorit în secolele XVI şi XVII şi care