Apropiata încheiere a raportului Comisiei pentru analiza dictaturii comuniste în România agită spiritele. Din câte-mi dau seama, există câteva categorii de inşi pentru care ducerea la bun sfârşit a proiectului înseamnă nu doar un eşec personal, ci şi o ameninţare. Navigând în apele tulburi ale tranziţiei ca într-un lichid amniotic, astfel de personaje urăsc mai mult ca orice ideea de limpezime şi curăţenie. Ei sunt adepţii sloganului "Cu cât mai rău, cu atât mai bine". Nevrozaţi, incapabili să funcţioneze într-o lume bazată pe judecăţi ferme şi acţiuni limpezi, aceştia-şi imaginau că starea de indeterminare, bălăceala voios-nevrotică le va asigura în eternitate statutul de protejaţi şi profitori ai sistemului.
Există, mai întâi, categoria scepticilor de serviciu. Pentru ei, în România nu se poate face nimic. Orice iniţiativă e sortită eşecului. Ei sunt autorii axiomei potrivit căreia atunci când vrei să îngropi o problemă numeşti o comise şi aştepţi ca ea s-o lichideze definitiv. Ei bine, Comisia Tismăneanu a dovedit că boala nu e incurabilă. Şi că atunci când voinţa, competenţa şi inteligenţa îşi dau mâna, lucrurile pot funcţiona normal. E drept că Vladimir Tismăneanu vine cu o vastă experienţă de organizator şi în deliberările comisiei n-au existat faimoasele bâlbâieli alternate cu nu mai puţin faimoasele opinteli dâmboviţene. Lucrând după un plan perfect articulat, membrii comisiei şi experţii au dovedit că până şi într-o ţară etern-haotică se pot produce discursuri de limpezimea cristalului.
Fie că natura lor adâncă le dictează un astfel de comportament, fie că au o agendă secretă, "scepticii" nu-şi ascund dispreţul faţă de orice întreprindere de oarecare anvergură: "Degeaba vă zbateţi! Nu iese nimic din eforturile voastre. Vă pierdeţi timpul. Pe cine interesează concluziile voastre?". După ei, ar trebui să ne resemnăm cu blestemul veşni
