Pare de necrezut, dar au trecut deja şaptesprezece ani de la căderea regimului comunist, iar copiii născuţi în preajma revoluţiei se pregătesc de majorat. M-am întrebat, tot mai des în ultima vreme, ce ar putea înţelege această generaţie născută în democraţie (în regulă, nu e chiar o democraţie, dar nici cu "visul de aur al omenirii" nu mai seamănă) din puzderia de testimonii privind ultimii ani ai regimului comunist, devenită în ultimii ani aproape o modă literară. Scriitori mai fragezi sau mai copţi îşi rememorează cu voioşie - Ad usum Delphini - emoţia primirii cravatei roşii, campaniile de colectare a sticlelor şi borcanelor, ţigările fumate în toaleta de la liceu sau frumoasele idile începute în tabloul bucolic al practicii agricole. Un amestec straniu de frenezie şi absurd, de umor şi întunecime, de băşcălie şi teamă, în care - chiar şi nouă, cei care am prins acei ani - ne este tot mai greu să ne situăm, să înţelegem logica existenţei pe care am dus-o vreme de 10-20-30-40 de ani. Ne vin în minte întâmplări disparate, comice sau oribile, frânturi de sentimente, chipuri aproape uitate, dar lipseşte elementul de legătură, cel care să ofere coerenţă gândirii noastre de acum mai bine de două decenii şi să ne facă să înţelegem liniştea noastră cotidiană din epocă, acceptarea fără vreo tentaţie de problematizare a absurdului dens în care vieţuiam.
O pagină bună de literatură poate face uneori pentru cunoaşterea specificului unei epoci mai mult decât studiile savante de istorie. S-a spus că piesele lui Shakespeare sunt cea mai bună cale de cunoaştere a specificului Angliei elisabetane, iar la noi, comediile şi schiţele lui I.L. Caragiale oferă panorama exactă a lumii româneşti din preajma anului 1900. Puse cap la cap, informaţiile din operele lui Caragiale sunt în măsură să explice mecanismele vieţii politice româneşti, esenţa relaţiilor sociale, modalită