Se scutur frunzele de nuc! Mai tine minte cineva azi cântecul acesta? Nici nu cred ca ar fi normal. Lucrurile se schimba; noi ne-am obisnuit sa consideram schimbarile drept un progres. Timpul de azi apartine tinerilor; si daca lor le place muzica zgomotoasa de tip american (care de fapt a cucerit lumea), cu soliste frumos dezbracate carora aparatura electronica le transforma miorlaiturile in triluri de privighetoare, e treaba lor. Doar n-am avea pretentie ca Vali Vijelie sa cânte lieduri de Schubert. Sau ca tinerii sa cânte in baruri „Ciobanas la oi m-as duce!“ Daca oile ar fi in Canada ar mai merge. Sau daca s-ar completa astfel: „Ciobanas la oi m-as duce/Caci nea Gigi este dulce“. Eu ii inteleg pe tineri; au o singura tinerete (asa cum anul are o singura primavara) si vor s-o traiasca pentru ca repede se duce. M-am luat cu vorba, ca de obicei, si m-am indepartat de titlu. Poate ca si datorita faptului ca de mult n-am mai vazut rândunele; or fi emigrat si ele sau au plecat in Spania, la capsuni? Dar nucii au ramas, cu groaza in sufletul lor de copaci ca vor veni noii stapâni sa-i taie si sa-i trimita in alte tari; ei ar dori sa ramâna aici. Frunzele nucului din fata ferestrei mele au ruginit. Cad una câte una, cu gratia unei balerine si cu un suspin, pe care putini il aud si inteleg; si care pare exprimarea regretelor pentru iubirile trecute, pentru sperantele calcate in picioare ca si ele. Tristetea frunzelor ce cad se armonizeaza cu tristetea faptelor petrecute in ultima saptamâna. Am tot sperat ca tembelismul colectiv in care colcaim de 16 ani sa se aseze in niste limite, daca nu rezonabile macar suportabile. Dar sperantele au ruginit, ca si frunzele nucului. Au aparut in presa dezvaluiri cutremuratoare despre spionaj, despre comisioane grase legate de privatizari oneroase. Surpriza a fost cu atât mai mare cu cât lucrurile erau cunoscute de mult. Ca de obicei, au