Dincolo de gard, un vagabond ingana un cantec. Ar putea fi si scancetul unui retardat. Gardul inconjoara un maidan. Lumea de la bloc arunca aici gunoiul si molozul ramas de la lucrarile din apartamente. Prin sparturile din panourile de tabla ale gardului il vad pe amarat cum se rasuceste de placere prin mizerie, ca pe plaja. Gangureala lui e precis o melodie, dar nu una din repertoriul milogilor din tramvaie, ci melodia ce trebuie sa-i fi ramas in suflet din niste vremuri mai bune. E soare si buruienile inalte ii asigura o anume intimitate. Desi n-ar trebui, ma simt vinovat pentru gandurile care ma incearca privindu-l. Omul are ceva din relaxarea unui gospodar care a ajuns, in sfarsit, acasa. Nu-ti trebuie multe lucruri ca sa te simti pretutindeni acasa. Eu, de exemplu, mi-am dus o perna in Canada. Perna aia ma face, odata ajuns la Toronto, sa am sentimentul ca, pe masura ce ma departez de Bucuresti, ma apropii de casa mea din Canada. N-am nici o casa in Canada. Doar un loc unde pot sa trag, insa ce-mi trebuie mai mult, intre straini, decat o perna, ca sa ma simt aparat, unic intr-un univers numai al meu? Un reportaj din National Geographic despre gropile de gunoi ale unor metropole analizeaza fascinatia pe care acestea o exercita asupra unor categorii de saraci. Si faptul ca damfurile fetide si celelalte emanatii ale locului le dau nefericitilor un simtamant aparte de siguranta. S-au obisnuit, iar altii care sa vrea sa le ia groapa nu-s tocmai usor de gasit. M-am uitat de mai multe ori prin sparturile din gard si de fiecare data am dat cu ochii de vagabondul care nu se oprea din cantat. Nu tin minte de cand n-am mai gasit motive sa cant. El, saracul saracilor, inca le mai avea.
Acasa, dupa ce citim ziarele, le gasim felurite intrebuintari. Cateva devin un fel de pat de hartii, pe care-si fac nevoile, cand e urat afara, cei doi catei ai mei. Intr-o vreme, soacr
