Nici nu s-a aşternut bine definiţia discriminării pozitive pe cortexul cerebral mioritic că deja au început tot felul de fanatici mărunţi să urle că sunt discriminaţi. Iar în toată inaniţia isterică şi colectivă de dinainte de aderare nici că putea pica mai bine discuţia despre icoanele din sălile de clasă ale şcolilor româneşti. Că discriminează pe cei de alte religii. Că aşa e în UE, toată lumea are drepturi egale. Iar dacă în potenţa unor mici religii sau secte nu a existat iniţiativa şi puterea de a bate nişte cuie de care să îşi atârne icoanele, apăi musai ca însemnele ortodoxe să fie date jos. Păi, parcă era vorba că intrăm în UE cu toată zestrea noastră culturală şi morală? Că intrăm unici, inimitabili şi irepetabili, vorba lui Patapievici, cu tot izul nostru de balcanici care se roagă doar când le ajunge durerea la os. Că o să rămânem indivizi cu substanţă intactă în larga adunare europeană. Şi acum ne trezim că punem în discuţie dacă să ne mai ţinem sau nu icoanele în clase? Care icoane oricum nu au fost puse la ordinul autorităţilor, ci pentru că aşa au simţit profesorii, părinţii sau, nu imposibil, elevii. Ce fel de minte insalubră mai poate gândi că icoanele pot deveni un fel de material didactic de folosit doar în timpul orelor de religie? Zguduitor, căci strigător la cer nu ştiu dacă pot spune, fără să-mi sară în cap cine ştie ce sectă ce respinge divinitatea cerească şi îşi proclamă dreptul la existenţă egală. Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi-a găsit, în sfârşit, vocaţia.

Aceea de a propune în chiar Parlamentul acestei ţări o astfel de discuţie, pe care ei o ridică la rang de problemă. Iisus a ajuns o problemă pentru o mână de oameni care ar trebui să vadă cum stă treaba cu romii în mijlocul românilor, cu românii în rândul judeţelor cu populaţie maghiară şi invers, cu femeile în mijlocul bărbaţilor şi aşa mai departe. Ev