Incet, incet, Burcea nu se mai desprindea de trompeta; devenise chiar enervant cu "Tatal nostru" cintat la trompeta. Cite unul striga la el sa inceteze exercitiul. Dar eu nu ma puteam supara, pentru ca l-am surprins odata, dupa ce executase corect melodia, cu ochii in lacrimi... Scrisoarea pentru astazi avea alt subiect. Era ceva despre interesantele dileme ale stiintei contemporane; am schimbat tema "din mers", ascultind la radio ceremonia inmormintarii "la locul lui, in parcul Carol", a Eroului necunoscut. Citeva omagii si mai ales trompeta cintind supremul salut mi-au amintit de un vechi prieten al meu, si el un erou de razboi care, intimplator, cinta la trompeta, un soldat numit Burcea, unul dintre miile de Burcea care vor fi fost eroi.
O teorie care mi se pare prea hazardata, greu de inteles, sustine ca orice fapt fizic, odata produs, ramine etern intr-un univers virtual. De cite ori imi amintesc de Burcea, imi vine in minte aceasta teorie si, o clipa, mi se pare ca trebuie sa fiu foarte atent daca nu aud undeva trompeta soldatului Burcea, care la trompeta isi cinta destinul disperat. Nu aud nimic, se intelege, dar ma incalzeste cumva amintirea lui; si ma intristeaza, fireste.
*
Eram inca elev, la D., oras situat pe granita unde Prutul taiase tara in doua; izbucnise razboiul, prin oras treceau grabite mari camioane ale armatei, spre front sau de acolo inapoi. Tunurile zguduiau linistea si geamurile zbirniiau in ritmul loviturilor. In liceul nostru se instalase un mare spital de razboi si citiva elevi, citi mai eram in oras, au fost invitati (care acum avea un nume codificat "Z.I. 365) sa dam o mina de ajutor personalului sanitar. Ma simteam foarte important. Din intimplare, mi se repartizase un pat care se afla exact in locul unde, cu citeva zile inainte, fusese banca mea de elev si vedeam in aceasta un semn de predestinare. Fiecare elev avea grij
