Vineri, Bucurestiul a primit de la Berlin vestea ca si reticentul Bundesrat, ultimul parlament din cele 25 ale UE, a ratificat Tratatul de Aderare a Romaniei si Bulgariei, semnat in aprilie, anul trecut. Nu fara a reitera obligatia Romaniei de a-si recupera restantele, mai ales din zona justitiei. Totusi, ultimul hop a fost trecut, votul din Parlamentul European urmand sa fie mai curand unul de protocol. Stirea a fost primita de oficialii romani cu o euforie care nu coincide cu starea de spirit marcata de incertitudine a unei bune parti a populatiei, numarul celor neinformati, dar si cel al euroscepticilor fiind destul de ridicat. Ministrul de externe Mihai Razvan Ungureanu, pe care numai modestia nu-l da afara din casa, s-a si grabit sa declare ca regreta ca n-a fost ministru inca din 2000, pentru ca altul, mai bun, ar fi fost procesul aderarii. Oricum, se impauneaza d-sa, a reusit in doar trei luni, ianuarie-martie 2005, sa schimbe imaginea despre Romania.
Sa fim un pic seriosi. Reusita de la 1 ianuarie 2007 nu si-o va putea asuma actuala guvernare, care are, desigur, meritele ei. Dar in egala masura au si Executivele si Legislativele precedente. Inclusiv CDR, care a izbutit sa evite un crah financiar. Inclusiv PSD, care a deschis partia cresterii economice. Si mai ales populatia, care, pana la urma, a platit si indeosebi va plati costurile aderarii, ale intrarii intr-o competitie economica severa, ce nu-i va afecta in primul rand pe demnitari, ci pe oamenii de rand, sau pe micii patroni, care se vor sufoca. Uniunea Europeana nu-i o crama cu sticle de sampanie. E un solid, insa dur mediu politic, economic si social in care, sa fim realisti, Romania intra fara sa fie pe deplin pregatita, fara sa-i cunoasca regulile.
