Leacuri de suflet pentru neguri de toamna.
Sfarsit de noiembrie. Ultimele suspine ale toamnei se aseaza molcom, in covorul de frunze aramii, asteptand somnul lung, plin de vise al iernii. Amintirile, frumoase sau triste, vin in cohorte lungi si ne cutreiera in voie. Inima... asa vrea ea! Spectatori neputinciosi, asistam cum se deruleaza cu incetinitorul cadrele acestui film mut: viata noastra. Ca norii care trec repede prin oglinzile ochiurilor de apa de la poala padurii desfrunzite... Cum sa rezisti ceturilor care iti cuprind sufletul? Grigore Lese, dezradacinatul interpret de muzica traditionala din tara Lapusului, ajuns profesor universitar in Capitala, stie cum: respirand in ritmul anotimpurilor, lasandu-te in voia lor. Un "leac" invatat in tara de basm din care a plecat, risipita sub plaiurile Gutaiului.
Libalota si cosul cu flori
"Era o femeie in Borcut, Libalota, vecina cu noi. Ea, in fiecare zi, la ora sapte dimineata, trecea spre biserica cu un cos cu flori. Nu m-am intrebat atunci, copil fiind, de ce facea asta. Poate acesta-i era canonul. Pe drum, mai impartea din ele trecatorilor, iar restul le punea la icoane. Le aduna din gradinuta ei, plina de flori pana toamna tarziu, iar primavara devreme, le culegea de la poala padurii. Florile din cosul Libalotei imi aratau mie cum se schimba anotimpurile. Cand trecea ea, mama ma striga: "Ie, c-o trecut Libalota! Ie-ti si tu ghiozdanul, ca trebe sa meri la scoala!". Toamna, florile din cosul vecinei erau in culori minunate: tufanele albe, crizanteme galbene si roz, grena si violet, cu frunze verde inchis, mirosind amarui. De mic copil, mi-au placut florile, iar Libalota parea ca n-are alta grija pe lume, decat a lor. Pentru noi, era "mama florilor", iar toamna, ceasornicul de mars din nou la scoala. Imi placea scoala! Cand incepea, aveam uniforma noua, camesa noua, papuci si ghiozd
