Un zâmbet mare, întins pe toată faţa, o cantitate apreciabilă de răbdare şi rezistenţă crescută la umilinţe. Doar înarmat cu cele de mai sus poţi să te postezi în faţa uşii de la Un zâmbet mare, întins pe toată faţa, o cantitate apreciabilă de răbdare şi rezistenţă crescută la umilinţe. Doar înarmat cu cele de mai sus poţi să te postezi în faţa uşii de la secretariat, în căutarea unei note rătăcite sau cu scopul clar de a obţine o adeverinţă. "Înapoi, domnişoară, unde crezi că eşti aici?! Tu nu vezi că programul cu studenţii începe la ora 13.00?", îţi aruncă "doamna secretară" o săgeată otrăvită, dacă te încumeţi să-i încalci spaţiul personal la 13 fără 4 minute. şi te mai şi priveşte într-un fel anume, de parcă ar vrea să-ţi reducă subit dimensiunile. Te tragi înapoi, temătoare şi resemnată, şi încerci o nouă abordare, la oră fixă, ca să nu mai ai necazuri. Degeaba! Când începe programul oficial cu studenţimea, doamna are întotdeauna altceva de făcut: îşi vâră capul în nişte dosare, s-o vezi că-i ocupată, are de dat un telefon urgent sau iese, pur şi simplu, din secretariat ca "să rezolve nişte treburi". Un lucru e clar: în anii de facultate, parcă nu-i nimeni capabil să umilească un student într-un asemenea hal, cum o face secretara... Cuibul cu viespi Roşu la faţă, plin de nervi şi de gânduri răzbunătoare. Aşa iese de la secretariat orice student care-şi face curaj să pătrundă în "cuibul cu viespi". Ai, n-ai dreptate să ceri ceea ce ceri, vei sfârşi întotdeauna prin a fi "înţepat" cu o replică usturătoare: că n-ai învăţat încă să te uiţi la ceas, că nu ştii să citeşti afişul de pe uşă, că ele au de completat note în cataloage, n-au vreme de dat adeverinţe, că secretarele nu sunt la cheremul studenţilor, şi aşa mai departe. Toate afirmaţiile, pe ton de superioritate, şi însoţite de priviri concludente. "În anul I de facultate îmi era groază, efectiv, să mă duc l