Noua maladie informatică – după nesfârşitele jocuri pe calculator – pare să fie messengerul. Mai bine zis discuţiile purtate între doi sau mai mulţi necunoscuţi deveniţi prieteni, care stau fiecare cuminţi în faţa unui calculator şi tastează vrute şi nevrute sau vorbesc prin microfon şi uneori chiar se şi văd prin camera web. E mai simplu decât să scrii o scrisoare tradiţională, e mai ieftin decât telefonul şi mai distractiv decât amândouă la un loc. Dacă nu ai nimic de făcut, poţi intra într-o cameră de discuţii, poţi alege dintre domeniile care te interesează, te înscrii şi în curând începe să te bombardeze fel de fel de ciudaţi din lumea largă, care tot aşa ca şi tine, se plictisesc, sunt doar curioş, sau n-au altceva mai bun de făcut.

Am intrat şi eu într-o seară într-un chat room, la rockeri. Există o prejudecată, potrivit căreia se poate pune semnul egalităţii între rockeri şi sloioşi. Cică unii ar fi văzut fire de păr plutind pe luciul apei după ce o trupă de motociclişti, rockeri pletoşi s-ar fi răcorit în bazinul de la Weekend. Nu sunt de acord şi nu voi asocia vreodată un stil de viaţă, o preferinţă muzicală cu insolenţa unora. Nu am intrat în camera rockerilor pentru a le căuta nod în papură, ci pentru a găsi parteneri de discuţie, evident, despre muzică. Stupoare. Toţi cei adunaţi acolo, tineri sau mai puţin tineri, din toată lumea, se aflau acolo din plictiseală! Nici cinci minute nu mi-a luat ca să mă conving, că n-am ce căuta acolo! Atâtea vorbe urâte caligrafiate într-o engleză cât se poate de stricată, rar e dat omului să vadă, deşi pentru noi, nu prea mai e nimic nou sub soare, fiind obişnuiţi că orice e posibil în ţărişoara noastră. N-am reuşit să fug de acolo, că unul după altul intrau pe messenger cei cărora li s-a părut interesantă figura mea. Cineva nu s-a sfiit să mă declare nebună, pentru naiva mea întrebare: nu e nimeni aici care