Nu stiu prea multa psihologie. In orice caz, ii face bine unui mincinos sa se confeseze la un moment dat. De un lucru sint sigur: daca cel care le asculta este cel mintit, adevarurile nu au cum sa-i pice prea bine. Unul dintre motive este acela ca mincinosul are de multe ori tendinta sa-si eroizeze gestul, sa mimeze suferinta mosirii adevarului.
Nimic nu mi se pare mai enervant decit mincinosul care-si esafodeaza un show al adevarului. Cel mintit e, in schimb, dublu exploatat: se asteapta de la el intelegere dupa ce a fost inselat.
Cind a iesit sa tipe „adevarul“, Mircea Geoana parea un cruciat al dreptatii. De parca n-ar fi facut parte din minciuna. Tot la fel, premierul ungar facea o criza de sinceritate in urma cu citeva luni si strazile Budapestei se umpleau deodata cu demonstranti.
Adevarul lui Geoana va avea vreun efect? Au iesit fetele intelepte de sociologi-analisti sa dea explicatii (poate i-am pierdut, sint prea multe buletine de stiri...)? Nu s-a intimplat mai nimic, doar ne-a fost confirmata o banuiala. Multi au luat peste picior istericalele lui Geoana, dar nu au stat sa analizeze propria lor trauma.
Stiu discursul: „Adica nu stiai ca asa se face? Adica tot mai sperai la o farima de corectitudine?“. Da, chiar speram la o farima de fairplay pina si de la un pesedist demagog; chiar ma judecam pe mine drept isteric daca il acuzam fara dovezi concrete. Geoana ne-a oferit o dovada atit de beton a minciunii incit ne-a explodat in gitlej un ris bolnav.
Minciuna are decenta ei. Si nu doar in politica. Daca minti, iti asumi niste responsabilitati. Trebuie s-o protejezi, sa construiesti in jurul ei, sa traiesti cu ea noaptea tirziu, sa-ti ingrosi obrazul. Daca vrei sa inlaturi minciuna, nu folosesti „autodenuntul“ tot in scop electoral (pentru alegerile din interiorul PSD), ci treci la fapte.
I
