Critica lui Gabriel Dimisianu ni se pare a infatisa un paradox: pe de o parte e sobra, calma, "cuminte", pe de alta emana o indenegabila autoritate. Intrupare a echilibrului, a unei anume "impartialitati"(are alura unui arbitraj inteligent), ea nu e totusi "diplomatica", asa cum apare la nu putini confrati, adica nu prezinta acea dexteritate vicleana a incercarii de-a impaca toate partile, a evitarii subiectelor spinoase, a menajarii cu osebire a celor resimtiti drept influenti. Rubrica realizata cu sprijinul Uniunii Scriitorilor din Romania

Critica lui Gabriel Dimisianu ni se pare a infatisa un paradox: pe de o parte e sobra, calma, "cuminte", pe de alta emana o indenegabila autoritate. Intrupare a echilibrului, a unei anume "impartialitati"(are alura unui arbitraj inteligent), ea nu e totusi "diplomatica", asa cum apare la nu putini confrati, adica nu prezinta acea dexteritate vicleana a incercarii de-a impaca toate partile, a evitarii subiectelor spinoase, a menajarii cu osebire a celor resimtiti drept influenti. Nimic interesat, nimic disimulat in propozitiile-i limpezi in expresie si transparente in resorturile lor launtrice.

Gabriel Dimisianu nu cultiva dubla contabilitate a adevarului tendentios, a curajului trucat, a sinceritatii aduse din condei. Retinerea d-sale, chiar daca ne poate aparea uneori apasata, nu e atat prudenta cat decenta, forma de respect a valorilor, a ideilor, a interlocutorilor. Dictia d-sale linistita e, mai curand decat eschiva sau maniera a comoditatii, o modalitate de manifestare a unei bune constiinte. Sa fie criticul de la "Romania literara" satisfacut de sine? Intr-una din rarele ocazii in care si-a dezvelit sufletul, Gabriel Dimisianu si-a declarat o framantare, o agitatie morala la care nu ne asteptam. Care va sa zica aparentele insala si aci... Dar constatam ca dialogul furtunos al criticului cu sine nu ajunge l