Ca altadata Arghezi, in Psalmii lui poetici, ne bucuram amarui de tardiva reusita a arhitecturii mioritice: da, oameni buni si oameni de bine! Este! Avem arhitectura!

Adica in Romania anilor 2004-2006 nu au construit numai cei mai avuti cu banul si saraci cu duhul. Nu stam in ochii atenti ai Europei doar cu cotete princiare de sute de mii de dolari; grajdurile bogatanilor degeaba inceteaza, in fine, sa mai conteze drept modele in ochii celor cu un minim de bun-simtsi care, incet-incet, incep sa realizeze ca nu gresia de mii de euroi, marmura de 148 de carate si hectarele de termopane inseamna arhitectura, inseamna ca, adica, esti vazut si meriti sa fii vazut: esti om de urbe, stilp al societatii, iar resedinta ta de sorginte CAP corcit cu Taj Mahal stravazut la betie imparati-va, vorba verbului, „in neam si in neam“. Aferim si Slava Domnului, nu!

Daca mi-as ingadui sa fiu „apologetul“ marilor truditori ai culturii profesionale locale, as risca zicind ca undeva, nu foarte departe, asteapta cuminte sa fie descoperita gena adevarata, romaneasca, a marii arhitecturi, a Arhitecturii care conteaza.

Cea in care un meserias de talie imperiala ca Serban Sturdza renunta la sine ca prodigios nascator de forme si slefuieste, in buna umilinta tacuta (numai mirlanul nu se umileste, nota bene, Tutea dixit!), un fost castel maculat, dar neinvins de cizmarii omenirii, comunistii; din aceasta jertfa dubla, profesionala a lui Serban Sturdza si filantropica a familiei Miclestilor nascindu-se un loc si un obiect de arhitectura (Conacul Miclescu, Calinesti, Botosani) care merita sa fie, obligatoriu, obiect de studiu pentru anul I al fiecarei facultati de arhitectura si arta din tara.

Cea in care Dorin Stefan, poet si jongleur de constringeri telurice, accepta sa abandoneze masura tulbure si periculos nedefinita a unui imens platou ca Opera Center, poate c