- Editorial - nr. 236 / 30 Noiembrie, 2006 Maine este 1 Decembrie. La pronuntarea acestei emotionante zile gandul ne poarta la prinosul de jertfe al unui popor in decursul lungii si zbuciumatei sale existente, dar care in cele din urma a reusit, prin infaptuirea, cu 88 de ani in urma, a Romaniei Mari. Ca romani, avem datoria sfanta de a cinsti acest moment, pentru ca el semnifica apogeul izbanzilor noastre, adunate cu atatea sacrificii de stramosii nostri in tolba cu evenimente mari ale istoriei. El constituie supremul pe care l-am putut obtine ca popor in decursul celor peste doua milenii de existenta in efortul de refacere a granitelor noastre naturale, de la Burebista incoace. Vicisitudinile vremurilor traversate in acest interval de timp i-au facut pe romani sa aiba un parcurs existential sinuos si tulbure, vitregindu-i de bucuria de a beneficia din plin si permanent de bogata zestre stramoseasca. O buna parte din teritoriul nostru ancestral a ajuns vatra pentru numeroase popoare (astazi natiuni), aflate la vremea aceea in cautarea de destinatii. Bulgarii, sarbii si rusii, ungurii (i-am citat in ordinea venirii), sunt cei care si-au intemeiat statalitati pe pamantul Daco-Romaniei. Prea generosii nostri stramosi le-au oferit zestre din mosia lor, dar unii nu s-au multumit cu atat, ne-au mai si luat. Apoi, aflata la confluenta celor mai rapace imperii (rus, turc si austro-ungar) Romania parintilor nostri a platit in plus si tributul faramitarilor, cea mai mare parte a teritoriului ei ajungand, temporar, dar pentru lungi perioade de timp sub dominatia altor stapani. Ca si inainte, dupa clipa de stralucire a lui Mihai Viteazul, de la 1600, Moldova si Muntenia au stat separate pana in 1859, cand cu mari eforturi si multa dibacie a fost realizata Unirea cea mica. Vechiul regat avea o suprafata de numai 137.900 kmp. Din componenta Romaniei lipsea partea cea mare: Trans