Intre Prietenele din 1955 si Blow Up din 1966, Michelangelo Antonioni mai realizeaza citeva filme care-l asaza definitiv intre cei mai importanti regizori ai lumii. Toate filmele lui sondeaza insondabilul, incearca sa defineasca partea de mister a vietii si a mortii, metafizica spatiilor incerte coplesind fizica ferma a certitudinilor definitive. Ce vedem si ce nu se vede, cit intelegem si ce nu pricepem din ce-ar fi de inteles.
O tensiune care se acutizeaza pe nesimtite, prin laconismul replicilor, prin cadrele savant elaborate si bine alese, dar si prin filmarile prelungi, legate de ce se intimpla cu eroii de pe marele ecran. Noaptea si Aventura defineau in alb-negru cenusiul si zgura dinlauntrul nostru. Culoarea din Desertul rosu aduce un spor de intensitate dramatica desertificarii afective a lumii moderne. Ce se va accentua in Blow Up si, mai ales, in Zabriskie Point. O intreaga literatura existentialista se naste din filmele lui Antonioni. Cum prea putin se stie si se vorbeste despre marea arta cinematografica a prozelor, fascinante si fabuloase, ale lui Julio Cortázar.
TVR1 a avut o buna initiativa sa reia Blow Up. De ce? Pentru ca Blow up este ecranizarea unei scurte povestiri a lui Julio Cortázar. Scriitorul argentinian care a trait, gindit si simtit europeneste, dupa ce a asimilat, trait si vibrat la intregul sau substrat sud-american. Nu se pomeneste de Cortazar cind se comenteaza Blow Up. Cel mai european scriitor sud-american se intersecteaza cu cel mai misterios sud-american regizor de film italian. Sau doar asa, pasager. Palme d’ Or din 1967 a consfintit efortul unei intregi echipe de actori a lui Antonioni: David Hammings, Vanessa Redgrave, Sara Miles si inca nu foarte cunoscuta si apreciata atunci Jane Birkin. Azi, iar intrata poate in conul uitarii. Timpul ii macina fara menajamente si pe cei necunoscuti, si pe cei care ies
