Bloomington

Vestea morţii lui Lucian Raicu m-a tulburat adînc: e despărţirea finală, ireparabilă de un mare şi vechi prieten. În anii 1990, în cursul popasurilor mele anuale la Paris, unul din principalele puncte de atracţie era pentru mine apartamentul modest, înţesat de cărţi şi de dosare cu manuscrise, în care locuia cu Sonia, într-o clădire mare, cu multe intrări, la numărul 13 din rue Bargue, arondismentul 15. Ajuns la intrarea pentru scara K formam codul porţii şi cu ascensorul ajungeam, cu noroc - pentru că nu reuşeam să ţin minte numărul etajului şi uneori trebuia să cobor sau să urc un etaj pe scară - în faţa uşii apartamentului 147. Sunam şi-mi deschidea totdeauna Sonia. O îmbrăţişam, apoi îl îmbrăţişam pe el, toţi trei emoţionaţi. La un pahar de "vin onest" stăteam după aceea ore întregi de vorbă, despre oameni şi vremuri, vechi şi noi. Eram fascinat de inteligenţa morală a lui Raicu, pătrunzătoare ca un burghiu, de sensibilitatea lui faţă de cele mai fugare nuanţe de vorbire sau de comportament, ca şi de memoria lui vastă, din care extrăgea cu o delicateţă de arheolog amintiri de o precizie brusc strălucitoare din viaţa noastră "anterioară", amintiri pe care le recunoşteam imediat, deşi eu le uitasem. În schimb, mai ţineam şi eu minte unele lucruri care dispăruseră din memoria lui: era ca şi cum am fi fost prinşi într-un joc foarte complicat de puzzle al amintirilor. Unele piese, în culori vii, cu linii bine marcate, le producea el, altele, care le completau, în culori mai şterse, le produceam eu. Potrivirile cele mai neaşteptate ne încîntau şi adeseori ne făceau să rîdem (Raicu, timidul, era un om care ştie să rîdă): căci tabloul pe care îl recompuneam conţinea multe scene groteşti, absurde, de un comic crud, inimaginabil: Caragiale combinat cu Stalin - dar şi cu Dostoievski. Căci nu o dată ne treceau fiorii: se iveau în tablou chipuri tortu