În Europa, de cîţiva zeci de ani, donarea de sînge a devenit benevolă, renunţîndu-se la "ademenirea" donatorului prin beneficii materiale. Odată cu aderarea, şi noi ar fi trebuit să trecem, din ianuarie 2007, la acelaşi sistem. În prezent însă, în spitalele noastre nici măcar donarea "motivată" financiar nu funcţionează. Centrele specializate sînt aproape goale, iar numărul donatorilor nu depăşeşte procentul de 1% din populaţia ţării. Cauza rezidă, în primul rînd, în lipsa de spirit civic, însă românii nici dacă ar avea acest spirit, nu ar şti "cu ce se mănîncă" donarea de sînge. Pentru că mediatizarea subiectului este la noi practic inexistentă, donarea nu constituie un subiect "tare", iar presupuşii parteneri de acţiune în promovarea benevolatului, cei nominalizaţi de Legea 282 privind transfuzia sanguină şi donarea de sînge (vorbim în primul rînd de Crucea Roşie, de Biserică şi de Guvern) invocă fiecare tot felul de scuze şi motive de neimplicare; din partea Guvernului, pînă acum există doar ideea conceptuală a înfiinţării celebrei comisii, veşnic înlocuitor de soluţii eficiente.
De data aceasta însă, nu mai vorbim de afaceri sau interese materiale, vorbim de o problemă vitală care pune de multe ori în balanţă salvarea unei vieţi, în detrimentul alteia. Sîngele nu se poate importa, nu se poate fabrica... dacă vrei să îl ai, trebuie să îl donezi. Ce se întîmplă, aşadar, cu donarea de sînge în România?
Înainte de Revoluţie, sîngele se dona la "plan". Adică, la răstimpuri de cîte şase luni, directorul Institutului de Hematologie lua legătura cu directorii "unităţilor" de lucru, cerînd donatori; de exemplu, suna un director de la o uzină. Acesta plasa "morcovul" cu un etaj mai jos, la inginer; inginerul la maistru, iar maistrul strîngea în hala uzinei cîţiva muncitori, cărora le trîntea sarcina pe linie de partid, asezonînd-o cu motivaţia patriotică (ş
