Când m-am dus, prin '92 sau '93, să văd la Teatrul Naţional din Bucureşti spectacolul Ghetou în regia lui Victor Ioan Frunză,
m-am ales cu cîteva senzaţii. Puternice. A trebuit să revin însă, ca să-l pot vedea cu adevărat. Ceva extrem de ciudat s-a întâmplat atunci în seara aceea... O doamnă de lîngă mine, de cîte ori muzica, în special pianul, începeau să cînte live , îmi dădea un cot zdravăn - n-aş fi zis să aibă atîta putere în fizicul delicat - şi-mi şoptea clipind ameţitor din gene: "O vedeţi pe roşcata aceea de la pian? E fata mea..." M-am emoţionat. Şi pentru că simţeam că vrea să împartă cu mine succesul, apariţia în sine.
în fine, momentul. în condiţiile acestea de înghionteală aproape permanentă, muzica fiind un protagonist, nu am văzut coerent mare lucru. Orice încercare îmi era întreruptă de atenţionarea doamnei de lîngă mine. M-am lăsat păgubaşă şi nu mi-am luat ochii de la femeia cu părul roşu ca focul, frumoasă, care transmitea prin muzica ei, prin interpretarea la pian, o energie fabuloasă. Era un centru pe scenă. Un punct solid, inedit pentru mine. Un personaj implicat pînă în adîncul fiinţei şi al spectacolului. De cîte ori se înfigea în clapele pianului, mă făcea să mă înfior de emoţie. Sînt două cîntece pe care le fredonez şi astăzi. Cu aceleaşi senzaţii proaspete, nemodificate.
Aşadar, prin '92 sau '93, am văzut un spectacol cu zeci de actori pe scenă pentru un singur personaj: Dorina Crişan Rusu.
Mai tîrziu, povestindu-i toate acestea, a amuţit. Mi-a spus că mama ei a murit de mult. Ar fi fost, cu alte cuvinte, imposibil să fie la spectacol. Halucinant... Cineva a fost aşezat lîngă mine ca să-mi atragă atenţia într-un mod tenace asupra Dorinei. Atunci. Cineva mi-a dăruit această şansă pe care am desluşit-o, pe care am înţeles-o şi pe care am exploatat-o, fără încetare, de atunci pînă mereu.
