"să nu încarce pre sine

aceea ce nu poate purta"

Dimitrie tichindeal (Fabule)

1. Mă întreb adeseori: cum se poate concilia interpretarea muzicii clasice cu cea a muzicii contemporane? Care sunt şansele unui interpret de a restitui în egală măsură şi cu bune rezultate atît partiturile arondate tradiţiei muzicale, cît şi pe cele din clasa trufandalelor autentice? Se aud tot mai multe voci care cîntă aria unei stratificări ori a unei specializări în breasla interpreţilor: pe de o parte slujitorii muzicii clasice; de cealaltă parte restitutorii muzicii noi. Două tabere, dacă nu adverse, cel puţin antrenate într-un proces de conservare şi de izolare. Două grupuri contrastante care se deosebesc prin mentalitate sau interese, dar şi prin unele teze logic argumentate ori antiteze din stirpea antinomiilor kantiene. Dacă în muzicile clasice, bunăoară, corijarea imperfecţiunilor de construcţie ale instrumentelor (cu precădere a celor de suflat) devine un scop major, în muzica nouă, dimpotrivă, explorarea acestor precarităţi conferă sens şi perspectivă; mai mult, utilizând organizările netemperate ori abordările microintervalice (graţie unor poziţii false sau moduri de atac insolite), interpretarea muzicii noi poate afecta într-o oarecare măsură atât sobra intonaţie cât şi evlavioasele poziţii ori moduri de atac consacrate de demersul interpretativ tradiţional. Dialogul interpreţilor este, astfel, fie suspendat (fiecare îşi vede de treaba lui, fără nostalgii recuperatoare sau integratoare), fie animat, chiar tensionat (interpreţii de opusuri muzicale clasice spunănd despre ceilalţi că sunt incapabili de fidelitate faţă de partiturile faimoase sau cel puţin cunoscute, iar interpreţii de muzică contemporană condamnându-i pe cei de muzică clasică în baza culpei de comoditate, lipsa de iniţiativă ori incapacitate de adaptare). Şi unii, şi alţii au în