Recunosc, aşteptam de ceva vreme o carte ca aceasta a lui Vasile Ernu. O carte prin care bruma de comunism pe care am apucat-o să-mi fie elucidată pedagogic şi - pe cât se poate - afectiv. Pentru mine Revoluţia se reduce la scurta vacanţă de Crăciun aflată exact între prima poveste ideologizată (despre un copilaş de unsprezece ani arestat pentru un fel de trafic cu manifeste) şi primul contact cu nişte cuvinte mari şi bizare: "dictatorul", "tiranul" etc. Eram la grădiniţă - născut în 1983, nu-i aşa? - şi n-am înţeles prea bine de ce serialul acesta s-a oprit la primul episod. Am ascultat toate amintirile părinţilor şi ale profesorilor, ca pe un jazz pentru lămuririle necesare. Am citit, apoi, istoriile de tot felul, de la manualele contrafactuale din anii '70 până la documente şi mărturii ale victimelor de la Piteşti sau de la Aiud. Dar golul emoţional al puştiului care eram a rămas.

Dincolo de aerul de mărturisire al acestui preambul, cred că aceasta e nevoia oricărui cititor fervent de asemenea "istorii personale"; nu aceea de a afla, de a se informa, cât mai degrabă de a-şi trata doza de incomplet (sau, de ce să n-o spunem, uneori de nostalgie) acumulată în ultimii ani. Profilul său e întemeiat pe o frustrare în primul rând sufletească şi abia la urmă de tot politică. Iar din acest punct de vedere, Vasile Ernu câştigă un pariu implicit cu sinceritatea, un pariu care e deopotrivă al lui şi al nostru. Nu pot garanta că e sincer, dar cu siguranţă cunoaşte bine lecţia sincerităţii. De aceea, văd ironia din text ca pe o extensie a inteligenţei, şi nu ca pe-o atitudine militantă şi capabilă de răstălmăciri. E imposibil să treci indiferent pe lângă unul din primele pasaje ale lui Născut în URSS. El joacă rolul unei mănuşi aruncate. Dar o mănuşă aproape mateină, de olandă: "Cred cu o oarecare convingere că s-a pierdut ceva esenţial şi semnificativ din experie