În foarte multe articole pe care le-am scris pentru această rubrică am fost, de-a lungul timpului, destul de critic cu ceea ce se întîmplă pe micile noastre ecrane, astfel încît probabil pentru unii oi fi părut un tip ifosat, care dă, cu superioritate, lecţii celorlalţi. În realitate, sînt departe de a fi unul căruia îi pute totul şi nici să trag de urechi loazele clasei nu mă dau în vînt. Ceea ce făceam eu în articolele mai acide nu era decît să-mi exprim enervările. Nu sînt un analist al fenomenului (nu fac parte din tot mai marea familie de inşi care doresc să-şi ataşeze numelui eticheta de "analist"), ci doar un simplu telespectator. Dacă oamenii de pe la televiziuni îşi fac treaba fără profesionalism, asta e pînă la urmă problema lor. Deranjant e însă cînd te iau pe tine, ca telespectator, de prost. Cum să nu te irite una ca asta?

În fine, acum am ajuns să mă enervez de tot mai puţine lucruri pe care le văd la televizor şi asta nu pentru că au dispărut monumentele de prostie agresivă de pe micul ecran, ci pentru că nu mă mai uit eu la ele. Înainte, în virtutea ideii că, de fapt, totul e "cultură pe sticlă", chiar şi divertismentul, mă uitam conştiincios la orice tîmpenie şi mă revoltam cînd vedeam cantitatea de lături care mi se vărsa în casă. Admit că s-ar putea să fi fost şi un soi de masochism, camuflat îndărătul interesului profesional. Acum popularii care îşi iau revanşa, zîna bună care împarte bilete de avion şi lacrimi contra rating sau soţii înşelaţi care se iau la bătaie, aţîţaţi de un prezentator stupid, mă lasă rece. Consider că nu merită să ne pierdem vremea cu ei. (Pe de altă parte, nici publicul lor nu-şi va pierde niciodată vremea cu articolele mele.)

Apoi, am observat că, dincolo de enervări, televizorul poate oferi şi momente plăcute - şi am început să caut producţiile în stare să-mi asigure aşa ceva. În fond, nu e niciodată rău