"Zugrăvirea" divinului a devenit posibilă şi pastoral dezirabilă graţie întrupării Cuvîntului. Aşa sună - în termenii de azi - vechea hotărîre a Sinodului VII Ecumenic (ţinut la Niceea, în 787). Prin acea învăţătură, sancţionată dogmatic, Biserica încă unitară a pus capăt unui conflict cunoscut în istoria sa drept "criză iconoclastă". Certurile pe această temă au apărut încă din primele secole. Epifaniu de Salamina era "iconoclast". Ioan Damaschinul a fost "iconodul". Cînd bazileii înşişi au pus la îndoială cultul icoanelor, Bizanţul a luat foc. Disputa nu era nici pur teologică, nici pur estetică. Avea o dimensiune psihologică (omul e mai sigur pe el dacă nevăzutul capătă un chip). Avea şi o latură politică, pentru că puterea vrea nu doar reprezentanţi, ci şi reprezentări.

În arta religioasă, ortodocşii au rămas la două dimensiuni. Occidentalii au admis pe deasupra statuarul hagiografic. Mai tîrziu, protestanţii s-au întors la iconoclasm, abolind orice înfăţişare, fie ea icoană, statuie de sfînt sau crucifix. O mare parte din această moştenire a cimentat mentalitatea laicismului modern şi revoluţionar. De la 1789, pînă la distrugerile republicane din Spania războiului civil şi persecuţiile staliniste, europenii au tot casat "idoli", pe care i-au înlocuit cu mai sănătoasele dictaturi omeneşti.

Am rezumat brutal două milenii de controversă pe marginea imageriei sacre, pentru a le aminti cititorilor că recentul scandal românesc pe tema "afară icoanele din şcoli" nu e originală. În ultimii ani, ea a fost repusă pe tapetul public şi prin Franţa (afacerea "fularului islamic") sau aiurea. Două sînt tezele: una care zice că şcoala e spaţiu public, aconfesional, neutru şi golit de orice aspiraţie spirituală. Alta care susţine contrariul, şi anume că prezenţa icoanelor sau a crucifixelor în şcoli generează o binevenită stare de pietate, cuminţenie şi respect,