Eleva la scoala generala, ma emotionam ca o vrabie, fara sa pricep de ce, atunci cand citeam celebrul fragmentArdealul din Romanii subt Mihai Voievod Viteazul de Nicolae Balcescu. Era o bucata de proza istorica hiperbolizatoare, dar care ma proteja si ma alina. Nu-mi starnea vreun orgoliu de romanca, ci imi calma nevrozele pe care nu le constientizam pe vremea aceea, in legatura cu tara mea comunista, Romania. Ardealul lui Balcescu era un fel de pansament pe rana si avea efect psihic terapeutic. Ma vindeca, asa cum am lasat deja a se-ntelege, de fricile si frustrarile generate de regimul comunist. Senzatia aceea terapeutica o simt inca si astazi, atunci cand, venind cu trenul de la Bucuresti, intru in Transilvania: casele pipernicite si inca relativ mizere se preschimba in mici fortarete, odata ce trenul ajunge in Transilvania; aerul este si el altfel, mai aspru, mai proaspat, respirabil. Peisajul se schimba la randu-i: campiile plictisitoare si dezolante devin paduri uneori jungloide si dealuri in falduri si volute. Dupa ce intru in Transilvania, daca trenul meu e de noapte, izbutesc sa adorm si sa ma odihnesc, fiindca trebuie sa treaca oarecare timp pana efectul stresant si rau zumzaitor al Bucurestiului sa se stinga. Nu am, dupa cum se va fi priceput deja, vreo pasiune pentru Capitala tarii; dar nici nu reneg acest spatiu; il detest, din cand in cand, pentru grobianism, mahalagism si miticism; il admir pentru curajosii din 21 decembrie 1989 si mai ales pentru frumosii nebuni protestatari din Piata Universitatii 1990. Exista cateva locuri unde ma simt relaxata in Bucuresti, Manastirea Antim sau deja pomenita Piata U (cum imi place sa-i spun) sau Parcul Cismigiu, si exista multe, prea multe spatii ale Capitalei, care ma epuizeaza si irita. Inainte de decembrie 1989,Desteapta-te, romane! era un cantec patriotic care ma fortifica - era ca un sange sonorizat in creieru