Se mai poate spune, se mai poate scrie ceva cu adevărat nou despre Caragiale? Sau toate contribuţiile recente sunt simple glose şi note de subsol la interpretări mai vechi? Ca şi în cazul lui Eminescu, lista celor care şi-au încercat forţele cu "ultimul ocupant fanariot", cum l-a calificat N. Davidescu, este intimidantă prin întindere şi sonorităţi asociate: Maiorescu, Gherea, G. Ibrăileanu, N. Iorga, E. Lovinescu, Ralea, Zarifopol, Cioculescu, Tudor Vianu, G. Călinescu, P. Constantinescu, B. Elvin, Ştefan Cazimir, N. Steinhardt, Al. Paleologu, Al. George, Gabriel Dimisianu, Valeriu Cristea, Al. Călinescu, Florin Manolescu, Eugen Simion, Ion Vartic, Dan C. Mihăilescu, Liviu Papadima, Marta Petreu... A împrospăta o asemenea exegeză înseamnă, în primul rând, a o cunoaşte în profunzime şi-n detaliu; iar a construi o interpretare inedită pe marginea unei opere ultracomentate e în sine o performanţă.

Cu Anti-Caragiale, Gelu Negrea o reuşeşte. Pentru cei blazaţi, sastisiţi de literatură şi de critica ei, ca şi pentru fanaticii unei metode ori robii ultimei mode, această carte surprinzătoare, neverosimilă în context, poate funcţiona ca un medicament. Nu numai că autorul ei (despre care nu ştiu mai nimic şi pe care editura nu-l prezintă, cum ar fi fost normal, măcar minimal) scrie excelent, dar lectura pe care o face Scrisorii pierdute este personală într-un mod care cucereşte. Nu mă joc cu vorbele şi nu am entuziasme pasagere. Acest eseu cu totul remarcabil, aflat la a doua ediţie, dar trecut neobservat de critica noastră de întâmpinare, ar fi meritat, categoric, o altă receptare. Nu e însă nici prima, nici ultima dată când volume importante sunt ignorate senin, în timp ce rebuturi şi gogoşi editoriale sunt ridicate în slăvi. Marketing-ul, promovarea, PR-ul editorial, reclama pe care un autor ştie să şi-o facă au devenit elemente decisive în traiectoria unei că