Proza este ultimul gen literar însemnat şi de Marin Sorescu (1936-1996), importantul poet şi dramaturg, ambiţiosul literator care a voit să fie şi critic ori eseist.
Primul roman, Trei dinţi din faţă, 1977, este unul al unei vârste, aceea a iubirii şi tinereţii, în deceniul simulacrului destalinizării. Iubirea şi tinereţea nu apar ca triumf, potrivit clişeelor impuse, dar ca eşec. Tema eşecului la tinereţe, în viaţă şi profesie, ia drept "cobai" ficţionali gazetari şi scriitori. Ironia amară şi dramatică, profundă şi complexă, proprie scrisului lui Sorescu, nu este nici aici abandonată. Iată, prin urmare, un roman al iubirii în vremuri de ură, în care nici tinereţea, inteligenţa, talentul artistic nu pot învinge.
Romanul este saturat nu doar expresiv, dar şi narativ. Verva şi seriozitatea se află într-o concurenţă, de obicei, firească. Textul apare imprevizibil în totul, începând de la surpriza poetului de a se converti, în ultimă instanţă, şi la proză.
Numeroase episoade sunt susţinute de protagonişti convingători. Femeia este sclava bărbatului, iar bărbatul cel mai tare este activistul ideologic şi profesional. Pentru a nu se înfunda în cine ştie ce cătun, tânăra absolventă de facultate, Olga, acceptă un matrimoniu fals, adaptat vremurilor. Ea îl acceptă pe Şandru, bărbatul copt, un adevărat stâlp al regimului. Tânărul sculptor Val Tomiţă o cucereşte pe Olga, dar vrea să o ceară de soţie chiar soţului ei. Romancierul-poet are acum ocazia să le dezvăluie caracterele.
Sculptorul locuieşte împreună cu poetul Adrian Ploscaru, dar au şi un subchiriaş, pe ziaristul şi prozatorul Tudor Frăţilă. Ei fac din sărăcie camaraderie. Orice se poate travesti. Deghizamentul rămâne o parte din recuzita impusă oficial. Rarele dezvăluiri, ca şi prea desele învăluiri, sunt apanajul Puterii diabolice. Cu aceasta toţi par, în fel şi chi