Duminică, pe la prînz, în timp ce mă pregăteam să cobor în studio spre o ediţie specială, am zapat rapid primele zece canale înşirate pe telecomanda televizorului din birou. Şi-am amuţit. Pe TVR Cultural am dat de Vasile.
N-am ştiut şi nici acum nu ştiu cine era Vasile. Fără să prind emisiunea de la început, n-am reuşit să aflu cum îl chema pe de-a-ntregul şi nici unde era satul din care grăia. După vorbă să fi fost ardelean. Iar, dacă pun la socoteală faptul că partenerul lui de dialog era Grigore Leşe, apăi n-ar trebui să mai am nici o îndoială: Vasile era ardelean. Daâ nu ştiu exact de unde. Şi nici nu contează. Că nu de la obîrşia lui a năvălit peste mine muţenia.
Am tăcut pînă s-a gătat emisia - de era să nu mai ajung printre cei "10 pentru România" adunaţi de Tatulici într-un platou - pentru că Vasile m-a fascinat de-a dreptul. Dacă n-aţi văzut emisiunea, închipuiţi-vă aşa: un bărbat de cincizeci de ani, fără dinţi în gură (sau pare-mi-se că la un prim-plan am zărit un ciot...), îmbrăcat din pomeni, cu hainele răposaţilor, şezînd pe o laviţă şi răspunzînd la întrebările lui Leşe. Pînă aici, nimic deosebit. Dar dacă n-aţi văzut emisiunea, evident că n-aţi auzit nici întrebările! Şi nici răspunsurile, nu? Să vă spun, aşadar, cîteva: Vasile ştia toate capitalele ţărilor lumii şi toţi preşedinţii din toate ţările lumii, ştia să povestească istoria şi să cînte în strană după note, cunoştea pasaje întregi şi lungi din Biblie, citea ziare şi cărţi pe prispa casei, îngrijea de mormîntul părinţilor, cu un devotament greu de întîlnit azi, şi era nelipsit de la tot ceea ce însemna viaţa satului: nunţi, cumetrii, înmormînări. Unii îl socoteau nebun, alţii, doar ciudat, dar e cît se poate de clar că, pentru toţi, Vasile era altfel.
La început, văzîndu-l cum recită nume de oraşe şi nume de preşedinţi (ştia chiar şi cine a fost în istorie şeful de sta
