Şi totuşi ca ogarii amuşină zarea sînii fetelor lăutarului dezgoliţi în tufişuri. dintr-un salcîm o frunză de aur lent se desprinde, punînd în grădina cît palma temelia morţii lui viitoare. iar eu beau la fereastră laptele dulce-nspumat al serii de vară tîrzie şi lumea îmi pare o femeie înarmată pînă în dinţi cu armele frumuseţii sale. confruntarea poezia nu e măgarul care cacă aur. poezia e o locomotivă. cum stau sub pămînt în zilele cu soţ sau fără, cu mîinile reci pe lîngă trup, dar la limita de plutire, "la dreapta! la stînga! pas alergător! acum tîîîîîîîîî-rîş, răcan!", strigă din toţi bojogii cineva necunoscut, şi mai adînc îngropat în piept decît mine. şi eu fac la stînga, la dreapta, mă tîrăsc în patru labe, dau ocol universului cuprins între mîna stîngă şi mîna dreaptă. mai adînc, tot mai adînc sap, eu, răcanul. tone de pămînt arunc voluntar peste propriul cap: soarele e doar o bănuială, ziua o fluturare de fustă roşie pe sub nasul meu. plîng, aş vrea să urlu, dar bunul simţ, vai, bunul simţ, scîrba cu scufie şi papuci calzi care, dacă ar cere un poet la grătar, nimeni n-ar protesta... cînd orizontul se face îngust şi roşu, o fantă roşie adică şi atît de îngustă încît de-abia de mă pot strecura prin el ca prin sexul mamei mele, la naştere - cînd aerul îngheaţă în stalactite peste faţă, zăbrelind-o - cînd, cu o urmă de instinct de conservare, îmi vine în cap că trebuie să trag semnalul de alarmă şi apoi să sar din trenul ăsta, să fug prin lanurile de porumb, lăsînd în urmă rumoare şi furie, draga de ea, poezia, mă sapă, mă smulge, din adîncuri şi îmi cară ea leşul sus, pe platou, depunîndu-l în poala ierbii plecată dulce de vînt, cum vagonetul trupul mutilat al minerului în braţele disperate ale nevestei. într-un cerc mă-nvîrt, clar, într-un cerc, de miile de feţe ale morţii mă înconjoară şi mă răsfrîng: un cristal prin care văzută faţa mea e un joc de puzzle