Orice forma de actiune colectiva presupune ca cei implicati sa aiba in comun o serie idei, valori, opinii care, cu timpul, se organizeaza in adevarate mituri. Istoria oficiala a oricarui partid este o colectie de astfel de mituri. De multe ori acestea sunt preluate necritic de opinia publica. Din motive ce tin mai ales de natura nedemocratica a puterii de imediat dupa 1990, societatea civila a deconstruit sistematic miturile fondatoare ale sustinatorilor lui Ion Iliescu. Astfel, azi nimeni nu mai crede ca FSN era format din revolutionarii din decembrie sau ca minerii au salvat institutiile democratice. In acest timp, partidele istorice au beneficiat de statutul lor de victime pentru a-si impune propria viziune asupra istoriei fiecaruia dintre ele si asupra calitatii lor de continuatoare ale unor traditii democratice. Dupa 16 ani de postcomunism, PNL a ramas singurul beneficiar al acestei clemente acum nejustificate. Nu vom putea atinge aici intreaga mitologie a "liberalilor", ne vom concentra numai asupra catorva idei pe care membrii sau apropiatii acestui partid au reusit sa le transforme in adevaruri aparent incontestabile. Prima observatie este legata de aliantele politice facute de PNL. Acesta a fost mult mai putin timp la guvernare cu PNTCD decat cu FSN (1991-1992) si cu urmasul juridic al acestuia, respectiv PD (1996-2000, 2004-2006). La aceasta trebuie sa adaugam tentativa de unificare cu ApR (formatiune desprinsa din PDSR) in 2000, protocolul de sustinere a guvernului condus de Adrian Nastase (decembrie 2000) si fuziunea cu ApR-ul lui Teodor Melescanu (ianuarie 2002). Nu trebuie uitat nici faptul ca in 2000 cel care "salveaza partidul", Theodor Stolojan, era atunci privit ca adversar al alternantei din 1996, sustinandu-l public pe Ion Iliescu. De altfel, in 2000 discursul liderului efectiv al partidului, Valeriu Stoica, anunta explicit sfarsitul clivajului an