La antipodul poeţilor certitudinii triumfale, ai energiei proclamative, ai manifestului incendiar, Mariana Filimon exprimă nesiguranţa, ezitarea, torpoarea. Cîtuşi de puţin securizant, lirismul d-sale lasă fiinţa descoperită în faţa vicisitudinilor, vulnerabilă, neînstare a-şi articula decît confesiunea, discreta lamentaţie. Mărturia pe care ne-o oferă e a unei şovăiri, a unei timidităţi, a unui simţămînt de irealizare: "Sînt voci în fundal/ nesigure/ precum unele frunze timide/ pe care şi lumina le ocoleşte// sînt disproporţii/ între amintiri ce dispar/ şi cele încă prea treze/ împerecheate cu miresme insomniace/ în încăperea/ unde mă aflu nedesluşită cu prînzul meu singur/ cuvintele şterg pragul/ şi înnoptează/ înainte de a îmbuna/ arcul pereţilor/ în timp ce trecutul dezvăluie/ o coajă aurie/ ce se vrea rod adevărat" (Fundal). Declarîndu-se cu resignare a fi "un dialog suspendat/ între două anotimpuri incerte" sau "un altfel de a-ţi potrivi/ pasul/ cu lumea haotică" (Vin ploile), această producţie se aşează de la sine sub egida unei crize existenţiale, domoale însă cu caracter de permanenţă. Trăirea pe care o reverberează e cea a unei semiconştiinţe iremediabil declinante: "Exişti/ doar dacă poţi înţelege/ cum frunza nevăzătoare/ nu se mai poate opri/ din cădere" (ibidem). E o formulă morală stabilă în labilitatea sa, care, prin expresia poetică, se străduieşte a-şi struni emoţiile centrifuge, a-şi asigura "egalitatea manifestării", "echilibrul ciudat". Autenticitatea rezidă în "uimirea" constatării unei identităţi emoţionale pe care minusculele variaţii de meteorologie sufletească n-o pot altera. Dimpotrivă, o confirmă precum lăuntrice omagii: "Nimic mai adevărat/ ca acest drum prin zăpadă/ o adîncire în prăpăstii albastre/ cu paşii uimiţi// un semn te poate scoate/ din starea egală cu sine/ un fior de culoare o frică/ în blana de animal rătăcit" (Sen