La 1826, marele boier Dinicu Golescu ajunge în Bavaria, şi, după cum ne-a obişnuit, amestecă impresiile sale cu analize personale, dar pertinente, asupra societăţii româneşti pe care o cunoştea atît de bine. Pasajul ales nu are nevoie de nici un comentariu, simpla lui lectură este o lecţie pentru noi toţi:

"Toţi lăcuitorii (din Bavaria, n.n.) ş...ţ au firească slobozenie şi îndrăsneală fără de obrăsnicie; căci cînd se întîlnesc cu altul sau de treaptă mare, sau deopotrivă, numaidecît îi dau închinăciune cu pălăriile în mînă. Şi de le va face cinevaş orce întrebare, îi răspund cu îndrăsneală, dar cu un mijloc aşa de politefsit şi dulce, încît întrebătoriul rămîne foarte mulţumit. Dintr-aceasta a lor urmare, ce au către tot omul, să cunoaşte că sînt politefsiţi şi luminaţi prin învăţătură, ştiindu-şi fieşcare datoriia sa; şi de aceia, de bunăvoie să poartă bine cu fieşcine. Iar la noi, lăcuitorii, din multa juguire ce au avut, şi neluminare, nu-şi cunoaşte nici datoria către altul, aducînd închinăciune numai aceluia de care se teme, cum stăpînuşluţi său, zapciului, ispravnicului, de-l va cunoaşte; iar către oricare om nu-ş scoate căciula, fie măcar de cea mai mare treaptă. Cum mi s-a întîmplat chiar mie, să mă întîlnesc cu mulţi lăcuitori cu căruţe pe drumuri, şi nici unul nici căciula ş-au scos, nici drumul jumătate me-au lăsat, în vreme ce, văzîndu-mă cu barbă, m-au cunoscut că sînt de treapta Divanului. Iar mai tînăr fiind, dar ispravnic, şi împrejurat de slugitori, atunci întîlnindu-mă, au căzut la pămînt, cu capetele goale, ca nişte vinovaţi de moarte, ce ar fi aşteptat scăpare de la mine. Cum şi chiar supuşii miei, mie îmi dau închinăciune, iar altuia, fie şi mai mare şi mai bătrîn, căci nu are trebuinţă de acela, nu-i dă închinăciune. Din care să adună că neînvăţătura şi înjuguirea prosteşte pre om, făcîndu-l şi rău. Şi de aceia cu dreptate să uită as