Nu mai ţin prea bine minte când l-am cunoscut ; la începutul deceniului şase, în orice caz şi îl revăd în casa comandorului Ciurea, tatăl logodnicei, pe atunci, a lui Nichita şi viitoarea sa soţie, Doina Ciurea. Un imobil vechi, aflat pe undeva în spatele unei bisericuţe la începutul Căii Moşilor, colţ cu bulevardul, unde ne adunam, adesea, prietenii poetului. }in minte serile cu vin şi cu versuri ale lui Nichita, ne aşezam pe unele scaune desperecheate sau chiar pe jos, deosebesc în ceaţa altui secol feţe vii, tinere: Cezar, Matei, Modest, Petrică (Stoica), Raicu, Mircea Ivănescu, uneori apărea - la acea "intersecţie" bovarică, culturală, ce era grupul nostru ! - şi o "faţă" mai matură, misterios ataşat nouă, profesorul şi criticul de artă Frunzetti.
Raicu, aşezat stângaci pe un scaun sau pe jos, pe parchet, fumând interminabil ţigări proaste, ieftine, era "degustătorul" cel mai rafinat al "încercărilor" lui Nichita sau Cezar. Rareori am mai întâlnit - la drept vorbind, niciodată ! - un instinct mai sigur în analiza unor versuri şi a unui poet ce se afla înaintea sau imediat după primul volumaş de versuri, un volum "prost", e adevărat, unde versuri de un rafinament incontestabil ce trădau mai mult decât talent - cunoaşterea marii poezii moderne, începând cu postumele eminesciene! - cu strofe lozincarde, fără de care, probabil, "cărţulia" nu ar fi apărut!
Apoi am devenit prieteni - mai mult decât atât : complici! Nu numai în "visul nostru estetic" - ce azi, unora le pare o evaziune ridicolă ! -, dar şi în dubla luptă, intimă şi socială, în care trebuie să intre oricine ambiţionează să-şi "demonstreze" vocaţia. Care, spre deosebire de "talent", de care, în România mai ales, se bucură mulţi, este rară şi singura cu adevărat creatoare. Ne plimbam duminicile la prânz "pe bulevard", împreună cu fratele său Rubi, care mai târziu a semnat romane
