Cu vreo doi ani în urmă, un cenaclu de teorie literară nu a luat naştere în cadrul Facultăţii de Litere din Bucureşti. Exista numele (genettian, "Figuri"), exista coordonatorul - Bogdan Tănase, existau membrii, exista şi o primă temă de dezbatere... Cu toate acestea, din diferite motive nicio întâlnire nu a avut loc, ideea acestui cenaclu rămânând ca atâtea alte proiecte româneşti în stand-by. Tema primei discuţiei care nu a avut loc niciodată era gustul camp, termenul propus de Susan Sontag în 1964 în volumul Against interpretation (capitolul Notes on camp poate fi citit în întregime pe adresa Universităţii Georgetown, www.georgetown.edu). Deşi în afara cenaclului, dezbateri au existat, după cum au existat şi nelămuriri, şi dileme. Până de curând termenul nu-mi era nici măcar limpede definit. Odată cu apariţia volumului lui Alex. Leo Şerban, Dietetica lui Robinson, la Curtea Veche, orice soi de îndoială a pierit, nu fiindcă volumul celui mai cunoscut critic de film român al momentului ar fi o carte despre camp, ci pentru că este o carte camp. Dar să vedem mai exact cum stau lucrurile.
Termenul de camp nu desemnează niciun curent literar, nu e vreo noţiune bizară de hermeneutică, ci denumeşte un soi de sensibilitate, de gust. }ine de rafinament, sofisticare, predilecţia pentru artificiu, pentru lucrul neobişnuit care creează şi alimentează un fel aparte de cod şi mister personal. Iată de pildă un fragment în care Alex. Leo Şerban se descrie cu o acurateţe desăvârşită, uşor narcisiacă: "Nu mă consider un dandy, dar trebuie să recunosc că întâlnirea mea, absolut întâmplătoare, în 1999, pe o străduţă din East Village (New York), cu un redactor de modă de la Time Out - o japoneză micuţă cu un aparat miniatural -, care m-a fotografiat pe loc şi m-a pus să completez un chestionar (poza şi comentariul au apărut în numărul din 4-11 noiembrie al aceluiaşi an; C
