Sensul cuvîntului "fanfară" s-a restrîns de mult timp, pentru majoritatea vorbitorilor, la acela de formaţie muzicală compusă din instrumente de suflat şi de percuţie: "Trecea fanfara militară/ în frunte c-un tambur-major..." Dar sensul iniţial al termenului, de care prea puţini mai au astăzi cunoştinţă, a fost acela de melodie destinată respectivelor instrumente; în această accepţie îl aflăm, de pildă, la Odobescu: "un sunet de corn răsuna de pe malul opus al rîului şi repeta de cîteva ori de-a rîndul una din acele fanfare vînătoreşti, al căror ritm iute şi chiar glumeţ pare că se îngîna cu vibraţiunile melancolice şi prelungite ale instrumentului ce le produce..." (Psevdo-kinigheticos) De la "fanfară" cu înţelesul de melodie la acela de formaţie muzicală, trecerea s-a făcut prin metonimie, iar sensul secund l-a ocultat pe primul pînă în pragul scoaterii din uz.
Nina Cassian notează în jurnalul ei (aprilie 1950) impresiile unei recente deplasări la Piatra Neamţ: "Oraş încîntător, înălţat pe pietre albe, înconjurat de munţi cu nume muzicale: Cozla, Pietricica, Cernegura...
Cum au fost primiţi scriitorii? La gară, o fanfară, apoi, cu ea în frunte prin oraş, pînă la locuinţa mea şi a Mariei Banuş - un adevărat iatac. Totul pregătit cu minuţioasă dragoste. Deasupra patului, o lozincă: ŤBine aţi venit, scriitori ai poporului!ť Glastre cu flori. La festival, două eleve ne înmînează mîţişori, violete şi ghiocei. Masa ni se pregăteşte acasă. Atenţii peste atenţii. Semnăm într-un catastif special confecţionat, cu un condei şi o călimară pe copertă.
Toate astea i se datoresc lui C. Borş, profesor de matematică şi poet sub numele de Lucian Mircea. E un om mic de statură, cu privire uşor crucişă, cu o gură frumoasă, cam ştirbă, drept care şi-o acoperă tot timpul cu mîna. Vorbeşte abia auzit, e inteligent, uneori biciuitor, totuşi timid
