"Ţi-am citit articolul. Ai fost foarte dură!"; "Să ştiţi că am citit ce-aţi scris în... Foarte blîndă aţi fost!" Sînt două opinii pe care le-am înregistrat, la o zi distanţă una de cealaltă, în legătură cu unul şi acelaşi comentariu dedicat Festivalului Naţional de Teatru de anul acesta. Ambele proveneau de la persoane "din meserie", care, desigur, au pornit imediat să le argumenteze pe larg, demonstrîndu-mi, una, că festivalul a fost el slăbuţ, dar nici nu avea cum să fie mai durduliu, în condiţiile decăderii dramatice a profesiunii de regizor în România de azi, şi cealaltă, că trebuie atacat puternic şi în forţă obiceiul unor critici (inclusiv al selecţionerului) de a lucra "în funcţie de prietenii" şi de a pune în vedetă "toate porcăriile", doar pentru că aparţin unor aşa-zise nume ale teatrului actual. Inutil să precizez - îmi place totuşi să o fac - că nici una, nici cealaltă dintre persoanele cu păreri nu era ţinută, prin profesie sau loc de muncă, să îşi exprime public respectivele păreri. Altminteri, probabil că, la fel ca o colegă de meserie cu care comentam, în foaierul unui teatru, spectacolul unei glorii a regiei autohtone, socotit de amîndouă pur şi simplu prost, ar fi căzut pe gînduri, ar fi privit atent în jur şi mi-ar fi susurat la ureche: "Ei, să vedem acuma cine o să aibă curajul să scrie ce crede!".

E drept, autorii de cronici, eseuri, consemnări pe teme teatrale par să fie supuşi în zilele noastre unui stres suplimentar faţă de acela (normal şi constructiv, zic eu) derivînd din teama ca diagnosticul lor (eventual, eronat sau amendabil) să nu producă răni sufleteşti, prăbuşiri morale sau chiar mici necazuri materiale. O modă instalată postrevoluţionar în viaţa publică românească (democraţia, cum ar veni) le dictează creatorilor de spectacol să nu înghită nici un fel de observaţie critică fără să reacţioneze - şi anume, nu în gînd, nu înt