Masă în bucătărie. Într-un colţ al ei stă un personaj numit Eu. În colţul opus, alt personaj, cu un nume la fel de spectaculos ca al primului, Tot eu. În alt colţ, stă cuminte o umbrelă. În fine, în cel de-al patrulea colţ, (nu) stă nimeni. Eu e un tip uşor nevrotic. Din cînd în cînd scrie la revista ce o citiţi chiar în momentul acesta. Tot eu pare să aibă fix aceleaşi îndeletniciri, numai că e mai calm. Umbrela nu pare să aibă vreo îndeletnicire, doar întrebuinţări. Despre nimeni, nimeni nu ştie nimic. Să-i ascultăm.

Tot eu: Pe cine ne enervăm astăzi?

Eu: Pe nimeni.

Pauză. Nimeni (nu) spune nimic. Liniştea jenantă e spartă, paradoxal, tot de personajul calm.

Tot eu: Ştii prea bine că ai mîine de predat un articol. Eu zic să te aduni un pic. Gîndeşte-te cîtă dezamăgire vei provoca dacă nu vei reuşi. O să-ţi plîngă fanii, nu altceva.

Eu: Care fani? Eu sînt singurul meu fan. Bine, şi tu, dar tu eşti Tot eu. Nu ştiu dacă mă înţelegi. Am început ieri să scriu un text foarte interesant. Nici nu era foarte greu, că subiectul era de asemenea interesant. Eu eram subiectul. Adică eu, Eu, scriam un text despre...

Pauză extrem de lungă. Nimeni (nu) spune nimic. Personajul calm dă, în cele din urmă, dovadă de agilitate intelectuală.

Tot eu: Adică despre mine. Foarte generos din partea ta. Mersi.

Eu: Stai liniştit. N-ai avut viaţă lungă. Te-am şters. Nu te întrista că mă întristezi şi pe mine. Ştii că e mereu aşa. De altfel, e şi normal. Continui. Apoi am vrut să scriu un "exerciţiu de admiraţie". Ştii, să mai schimb haina. Altfel se simte omul îmbrăcat nou. Se mişcă altfel, îi vine mai uşor şi lui să facă o glumă, zîmbeşte graţios. O minunăţie. E ceva terapeutic...

Tot eu nu mai e de mult atent. Se uită insistent la gaura de la mînecă, făcută de o ţigară lăsată nepermis de mult timp nesupravegheată. Priveşte spre interl