* Livia Roşca, Ruj pe icoane, Editura Cartea Românească, 2006.
Nu ştiu dacă Livia Roşca a fost deja revendicată de fracturişti sau dacă i s-a semnat certificatul de intrare în "Generaţia 2000". Născută în 1980 şi încă studentă, Livia Roşca debutează (după un premiu al Editurii Cartea Românească) cu un volum în care, printre reflexe poetice douămiiste şi crudităţi ale feminităţii expuse, străbat un ton autentic şi o prospeţime a scriiturii, destul de puţin întîlnite în ultima vreme. Poezia ei pare să amintească simultan două tinere poete pe cît de intens-personale, pe atît de diferite între ele: Doina Ioanid şi Ioana Nicolaie. Dacă există vreo fractură în volumul Liviei Roşca, ea este dată de această asumare aproape schizoidă şi cumva neaşteptată a două poetici, două limbaje şi mai multe euri poetice.
Se poate însă să fie vorba în cartea de debut a Liviei Roşca, Ruj pe icoane, de trei cicluri de poeme separate în timp şi subsumate unei poetici a rememorării de sine, a evocării traumelor de trecere dintr-o vîrstă (poetică) în alta şi, mai ales, a căutării unei ipostaze-totem a feminităţii, cea maternă. Ca la Aglaja Veterany, rememorarea se face prin ochiul ambivalent al copilului pe retina căruia a rămas, ca într-o rolă de diafilm, întreaga poveste cu trecutul, prezentul şi viitorul ei, începînd cu viaţa intrauterină şi continuînd cu copilăria, adolescenţa, tinereţea, maturitatea, maternitatea şi (desigur) moartea repetată, copiată după cea a mamei.
"Ferma cu 300 de hectare", prima secţiune, reprezintă zona deloc idilică a unei copilării "derulate" cu repezitorul, cu secvenţe din filme ruseşti de dragoste ("alb-negru"), imagini din Carlos Saura cu copii ucigaşi ("Sigur că măcar o dată") sau reflexe din poemele Angelei Marinescu ("Pentru că nu eram prima dată aici"). E o copilărie-instant care se grăbeşte spre secvenţa-primară (reluată apoi în dif
