Exista si barbati urati. Pur si simplu urati. Soarta a fost ingrata, iar ei o stiu.
Daca exista indivizi frumosi, daca s-au institutionalizat o multime de concursuri de frumusete, unele cu acoperire mondiala, trebuie sa admitem si celalalt pol al conditiei umane, uratenia, dizarmonicul. Unii vin pe lume atragatori, altii, respingatori. Pentru frumusete, dictionarele au numeroase sinonime si nuantari. Pentru urat, societatea a inventat doar cateva zicale consolatoare, cum ar fi "nu conteaza chipul, ci caracterul". Intr-un film japonez, care se chema "Viata", un functionar de primarie spunea: "Ce-ar trebui sa astept de la viata, cu fata asta a mea de cal obosit?". Intr-adevar, omul avea un chip deformat, alungit, cabalin, si niste ochi ploiosi, cu pleoapele cazute de mari si grele ce erau. Cum sa nu conteze infatisarea, daca atatea si atatea persoane traiesc bine si fac averi cu chipul si cu trupul lor?
De un profesor, venit pe lume cu imensa povara a unei uratenii complete, si la cap, si la corp, colegii pomeneau cu un soi de tagada in glas, ca intr-un caz de boala fara remediu. Ce-i ciudat e ca, atunci cand l-am cunoscut, dascalul m-a abordat mai mult decat direct. "Daca te stanjeneste infatisarea mea - mi-a spus - poti sa pleci, ca nu ma supar. Stiu ca-ti vine greu sa ma privesti." Am glumit, i-am spus ca sunt lucruri si mai rele pe lume, totusi nu reuseam sa conversez relaxat. Ramaneam cu gura cascata la jumatatea frazei, cu privirea lipita de fata sa gloduroasa, muscata de boli de piele agresive. Avea niste urechi si un nas ce meritau sa fie povestite. Ce poti sa spui despre un nas? Nimic, daca e ca la toti oamenii. Al sau insa avea o conformatie atat de particulara, incat parea sortit sa duca o viata separata de a chipului pe care crestea. Asta era senzatia pe care o incercai, ca nasul avea de gand sa mai creasca si sa se privatizeze. Nu era tocmai si
