Toţi ştim ce este o bestie şi nimănui nu-i scapă sensul adjectivului "bestial". Tot aşa, în mintea noastră, bestialitatea nu poate fi decît însuşirea unei fiare a cărei cruzime îndreptăţeşte folosirea acestui cuvînt. Că fiara e animalică sau umană nu are nici o însemnătate, substantivul păstrîndu-şi în întregime ferocitatea. Dar ce ne facem atunci cînd sîntem puşi în faţa cuvîntului "bestiar"? Dacă judecăm intuitiv şi încercăm să-i deducem înţelesul din semnficaţia comună a familiei de cuvinte de care ţine, ne vom păcăli.
Bestiar e unul din acele cuvinte care nu mai păstrează din sensul iniţial al celorlalte vocabule înrudite decît urma firavă a unei plăpînde sugestii lexicale. Sugestia aceasta e atît de pipernicită încît nouă români din zece, dacă sînt puşi în faţa acestui cuvînt, nu vor fi în stare să-i indice înţelesul corect. Unde mai pui că limba vorbită nici măcar nu l-a asimilat vreodată. Asemeni unui bloc de gheaţă intrat în derivă, bestiarul a avut o evoluţie imprevizibilă, înstrăindu-se de trunchiul semantic iniţial pînă acolo că a devenit irecognoscibil. şi astfel, din menajeria cu fiare sălbatice menită a furniza gladiatorilor carne de măcel, sau din rolul mai modest de sinonim pentru gladiatorul propriu-zis, bestiarul, adică măcelarul de bestii din arena antică, a ajuns cu timpul să însemne... o culegere de fabule. Nimic din sălbăticia termenului antic nu s-a păstrat în literatura medievală, adică tocmai în acea literatură în care cuvîntul avea să facă epocă.
Dacă am spune că bestiarul e o culegere de poveşti cu animale şi despre animale nu am spune mare lucru. Căci ceea ce este cu adevărat straniu la aceste poveşti este că, deşi în ele este vorba despre animale, cei despre care se vorbeşte de fapt sînt oamenii. Cu alte cuvinte, bestiarele sînt colecţii de fabule cu rol moralizator sau educativ, un fel de manuale de dăscăleală m
