M-am intrebat adesea ce sarbatorim pe 1 Decembrie in afara de Marea Unire. Patriotii infocati vor spune ca totul: limba, istoria, cultura, traditiile, trecutul glorios si viitorul luminos etc. Cinicii vor ridica din umeri si vor face cateva remarci destul de caustice la adresa propriei tari. In fond, ambele categorii sunt alcatuite din indivizi care se simt romani in aceeasi masura.

Chiar daca unii inca se mai minuneaza de norocul care i-a lovit cand s-au nascut "in spatiul carpato-danubiano-pontic", iar altii nu stiu ce planuri sa mai inventeze ca sa o stearga de pe-aici. Si entuziastul, si cinicul sunt la fel de romani. In consecinta, la fel de neseriosi. Incep sa cred ca tocmai in asta consta farmecul Romaniei: in multitudinea formelor in care se manifesta neseriozitatea.

La fel de neserios este emigrantul care isi reneaga tara de origine uitand ca si lepadarea de Romania este cat se poate de balcanica, precum si cel care se infoaie la gandul ca este urmasul lui Traian si al lui Decebal uitand ca, totodata, este si descendent al gotului Ermanaric, hunului Attila sau mongolului Batu Han.

Ambivalenta se arata chiar si in modul in care celebram 1 Decembrie. Dimineata urmarim admirativi defilarea pe sub Arcul de Triumf (slava Domnului ca armata a renuntat la imbecilul pas de gasca ce tasa talpile si zguduia creierii nefericitilor soldati!), iar seara profitam de ziua libera pentru a umple crasmele orasului. Dupa cateva beri peste limita admisa, ne plangem de mila, anatemizam balcanismele si miticismele, desi aproape nimeni nu tanjeste la seriozitatea constipata a popoarelor germanice.

Acum cativa ani un ardelean publica un manifest, "M-am saturat de Romania", in care deplangea neseriozitatea regatenilor si preamarea cultura ardeleneasca orientata spre Occident. Trecem peste faptul ca civilizatia ardeleneasca a fost in proportie covarsitoare fac