Sa fi avut dreptate pisicherul care ne-a avertizat ca de la sublim la ridicol e un singur pas? Tare ma tem ca e tocmai asa. La romani nimic nu tine, din fericire, o vesnicie. Nici pasiunile amoroase, nici urile virile, nici convingerile politice, nici momentele de infiorare nationala. Totul are parca taria proverbiala a fularului. A spus-o mai demult, cu deplin temei, un clasic in viata: istoria incepe ca tragedie, continua ca drama si sfirseste intr-un hohot eliberator de ris. Nimic mai firesc. Nu e propriu trupului si nici nervilor sa stea prea mult timp in incordare. Plesnesc. Nu e propriu iubirii sa ramina in cerul declaratiilor sublime. Plictiseste. Nu e propriu cruciatului sa ramina cu sabia trasa asupra capetelor de pagini. Ii amorteste bratul. De acest adevar m-am convins, inca o data, zilele trecute.

Cititorii mai tineri (si de la o vreme, pe masura ce imbatrinesc, am numai cititori mai tineri!) cu siguranta ca ignora atit contextul, cit si disputa. Ba chiar si obiectul ei. Contextul e, desigur, insusi orasul nostru, in minunata, remarcabila sa infatisare, amestec inefabil de vechi cu si mai vechi, de prost gust si neglijenta, de oboseala si lehamite. Polemica e una de ordin cultural, cum se si cuvine intr-un oras al culturii dezlantuite. Iar obiectul sau il constituie o statuie, o ecvestra, cu o inalta incarcatura emotionala, infatisind un personaj istoric, intr-o postura victorioasa. Personajul este, mai e nevoie s-o spun?, insusi voievodul muntean Mihai Viteazul. Nu s-a discutat niciodata in Tirgul Iesilor cu mai multa inversunare si aplicatie despre altceva. Nu s-a consumat mai multa energie musculara si nervoasa. Nu s-au rasfoit si citat mai multe documente venerabile. Nu s-au rostit mai multe adevaruri peremptorii. Unii s-au referit, malitiosi, la aspectul exterior al ecvestrei, masurindu-i bratele si judecind ca realizarea e mediocra. Bratul sti