Curat nationala a fost ultima zi nationala inainte de intrarea in Uniunea Europeana. O sarbatoare nu a romanilor, ci a institutiilor fundamentale ale patriotismului romanesc: Armata, Biserica Ortodoxa, Presedintia si, mai nou, Gigi Becali.
Care ne-ar cumpara pe toti numai pentru a ne vedea cinci minute la picioarele sale cocotate pe vreo capota sau platforma de filmare; reflex de tribuna O sau ambitii de stapan?
Daca am fi obligati sa redesenam stema Romaniei potrivit modului in care ne serbam ziua nationala, aceasta ar infatisa probabil un sobor de preoti aghesmuind un transportor amfibiu blindat de pe care un mai mare al zilei imparte cu polonicul fasole si carnati.
Paradoxal este ca, desi Romania s-a schimbat mult si in bine, sarbatoarea nationala a ramas aceeasi, un banchet al puterii, o evocare trista.
Comunitatea nu participa, asista la spectacolul politico-religios-militar, atinge puterea pe maneca sacoului inchis la culoare si striga „el este!”, mananca fasole cu carnati. Dar a asista, a atinge si a manca la un loc nu inseamna deloc ca suntem impreuna, ca suntem solidari.
Patriotismul romanesc este nationalist, pretinde adoratie, nu ratiune si actiune, este solemn si ritualic, premiaza impostura si intoleranta, nu permite bucurie privata si comuna.
Nu declari ca-ti palpita inima in stomac la parada militara, nu te inchini la icoana din scoala, nu-ti rotunjeste buzele la rostirea cuvintelor neam, tara, credinta stramoseasca, atunci nu iubesti Romania, esti unul dintre cosmopoliti internationalisti atei unguri evrei masoni, un inamic al identitatii nationale, un tradator bun de batut cu pietre in editia speciala a emisiunii „Nasul” si de afurisenie in direct.
Credeam ca acest tip de patriotism a fost metabolizat in democratia liberala, dar nu, doar inghetat, el este resuscitat acu
