Am sarbatorit Ziua Nationala a României, ziua Marii Uniri, in preajma unei viitoare alte uniri, unirea cu Europa. Sarbatorirea unirii din 1918 este, sau ar trebui sa fie, o sarbatoare de suflet, discreta si demna, interiorizata si nu exprimata zgomotos, patriotard, prin cuvinte de apreciere a patriotismului rostite de persoane a caror activitate dovedeste contrariul. Din pacate, in perioada in care tara se confunda cu partidul, inclusiv o lunga perioada de dupa '89, notiunea de patriotism s-a distorsionat, fiind obligata la o depreciere premeditata. „România se va putea salva doar negând, lichidând un trecut mai mult sau mai putin inventat, distrugându-si iluziile si iubirile de pâna acum“; aceste cuvinte, spuse de Cioran cu foarte multi ani in urma, isi pastreaza valabilitatea. Si, adaug eu, ar trebui sa ne reconstituim istoria; caci timp de 50 de ani istoria noastra a fost un capitol al istoriei Uniunii Sovietice. Când spunem ca Ziua Marii Uniri e sarbatoarea românilor de pretutindeni ne gândim si la cei ce s-au stabilit in Apus si care majoritatea s-au integrat perfect, devenind cetateni respectati, dar si la românii din unele state rasaritene umiliti si oropsiti numai pentru faptul ca sunt si doresc sa ramâna români. Dar ne gândim mai intâi la românii din interior si ne intrebam daca pentru batrânii abandonati care n-au locuri in azile, care si asa sunt foarte scumpe, pentru copiii lasati in voia sortii de propriii parinti sau de autoritatile competente, pentru tinerii care nu vad cum si-ar putea utiliza competenta si inteligenta aici, pentru pensionarii care isi socotesc cu teama banii dupa valul de scumpiri, printre care si medicamentele, sarbatoarea nationala le poate produce placerea plenara si necesara, si normala. Unirea din 1918 nu s-a realizat, asa cum se spune in discursurile oficiale, intr-un entuziasm unanim; au existat forte politice care, pe fata sau