Statele Uniunii Europene continua, de cativa ani, sa dezbata modificarea Directivei privind „Televiziunea fara Frontiere”.
Au ajuns la un compromis menit sa conduca la reguli de difuzare a publicitatii TV mult mai flexibile, cu respectarea unor limite maxime de timp si a unor masuri minime de salvgardare, dar statele membre au pastrat posibilitatea de a autoriza derogari la nivel national.
In SUA, situatia este si mai complicata. De aproape patru decenii, pe fondul respectarii si reinterpretarii Primului Amendament, se duce o lupta surda pentru „dereglementarea” activitatilor de publicitate si de concentrare economica in materia retelelor de televiziune.
Rezultatul este o stare de echilibru intre trei forte extraordinar de puternice: puterea politica, marile corporatii si retelele de televiziune. Intre ele nu e armistitiu, ci complicitate.
Prima dicteaza care sunt subiectele tabu pentru presa si, sub pretextul ca are asigurata astfel „linistea sociala”, garanteaza, la randul ei, un cadru legislativ „prietenos” pentru promovarea intereselor celorlalte doua grupari.
Corporatiile, pe de alta parte, asigura finantarea celorlalte doua forte si vor sa nu fie bruiate si deturnate de la obiectivele lor principale, sub al caror stindard defileaza: sa produca profit si sa domine piata mondiala.
Marile retele de televiziune sunt principalele sustinatoare si beneficiare ale „dereglementarii”: puterea politica trebuie sa inlature, treptat si prin „invaluire”, barierele legislative ce blocau concentrarea in domeniul televiziunii, iar marile corporatiile industriale sa le asigure suficienta publicitate ca acestea sa-si permita un statut de vedete pe segmentul mass-media.
Pretul platit de marile retele de televiziune - cons
